DRAGĂ DRAGA

dramă comică psihologică




PERSONAJELE:
─ EU
─ MIHĂIŢĂ1, cel cu masca de copil, pasionat de frunze şi pietre
─ MIHĂIŢĂ2, cel cu masca de matur, pasionat de poeziile lui
Nichitu Stănesca
─ MIHĂIŢĂ3, cel cu masca de bătrân, pasionat de muzica anilor
’60, ’70, ‘80
─ MIHĂIŢĂ123, cel fără mască, pasionat de nimic, numindu-se
MihăiţăNU
─ DRAGA, iubita lui EU

[ Decor cu mulţi pereţi. Trebuie să fie în prim-plan trei pereţi, apoi, în spate, să se continue cu foarte mulţi pereţi. Se sugerează ideea de labirint. Lumina este clară doar în prim-plan, apoi totul tinde spre obscuritate. Bineînţeles, atenţia se va îndrepta către primul plan, cei trei pereţi vor fi acoperiţi de postere cu vedete rock’n’roll, de foi umplute cu poezii, de ramuri uscate, de frunze şi chiar de pietre – toate acestea din urmă se pot susţine pe cuie bătute în pereţi – Pe unul dintre pereţi scrie mare în engleză “Here is living Me”. Da, se pare că ne aflăm într-o cameră. O mică sugestie pentru amuzament: am ales doar trei pereţi pentru această cameră, renunţând la unul pentru ca dumneavoastră, spectatorii, să puteţi viziona cele ce urmează. Fac apel la imaginaţia dumneavoastră şi solicit ca cel de-al patrulea perete să existe doar în mintea dumneavoastră.
Peretele paralel cu sala are o uşă în piept, ca o inimă. Undeva, în colţul din stânga al camerei se văd două chitare, câteva scule de percuţie si alte instrumente de suflat. În colţul din dreapta se observă grămezi de cărţi – în aceste grămezi predomină în exemplare foarte multe o carte de “Poezii” Nichitu Stănesca. Lângă cărţi se alfă rădăcini uscate de copaci, ramuri la fel de uscate, frunze la fel de uscate... şi pietre de diferite mărimi. Undeva chiar, pe un birou mic pe care se află un casetofon, se observă o stâncă de aproape o jumătate de metru, în loc de bibelou. Un pat lung, lung, cât o şină de cale ferată. Lângă birou se găsesc două scaune, unul dintre scaune are un picior rupt şi este aşezat pe celălalt scaun întreg.
Mihăiţă2 este aşezat jos lângă pat în fund şi răsfoieşte o carte de poezii cu Nichitu Stănesca; ţine cartea în mână invers, cu josul în sus.
Mihăiţă3 cântă la chitară aşezat pe jos, dar nu se aude nici măcar un sunet.
Mihăiţă1 îşi curăţă atent pietrele de praf cu un tampon de vată înmuiat în spirt. Este şi el aşezat tot pe jos.
EU, întins în pat, se uită pe tavan şi pe pereţi. El este pasionat de a privi tavaul şi pereţii propriei lui camere.
Notă1 : aceste personaje, Mihăiţă, când vor vorbi între ele, vor sta întoarse cu spatele unele la altele, dar toate trei vor avea la ceafă câte o mască, ca şi cum nu ei ar vorbi, ci măştile lor. După cum am mai spus, măştile sunt chipuri de: copil, matur şi bătrân. EU este un tânăr de 27 de ani, este blond sau nu, are ochi negri sau verzi, este înalt sau scund, este gras sau slab şi este îmbrăcat sau nu cu haine foarte comode – blugi rupţi în fund şi în genunchi şi un tricou cu Tom şi Jerry. În picioare are teneşi zdrenţuiţi de la prea mult purtat. În mâini nu are nimic.
Notă2 : toate aceste didascalii vor fi citite de o voce de radio, înainte de începerea piesei, chiar şi aceste note vor fi citite. Vizionare plăcută!]


Mihăiţă2 [citind din cartea cu poezii ţinută cu josul în sus] : “Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, şi-am zis pasăre de peşte, descleştare de ce creşte, şi secundă – am zis de oră, curcubeu de auroră, am zis os de un schelet, am zis hoţ de om întreg, şi privire-am zis de ochi, şi că-i boală ce-i deochi...”
Mihăiţă3 [cântând la chitară şi de această dată auzindu-se ceva] : Să te acompaniez...
Mihăiţă2 [continuă să citească]: “ Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru, că am zis doar un cuvânt despre întregul pământ, şi de bine am zis de morţi, şi de şase-am zis la sorţi, si-am zis unu de doi şi zăpadă de noroi, şi am vrut să fac cu gura, focul ce-l făcea asrura, că n-am fost trezit, că dorm pe un cal cu şa de domn, alergând pe-un câmp de noapte, de la unu pân’ la şapte, de la şapte pân’ la zece, mi-a căzut o viaţă rece, de la frunză pân’ la umbră, mi-a căzut o viaţă dublă, ca pământul şi cu lună, nopatea când stau împreună. Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, pe care mă ţin călare, cu capul la cingătoare, cu călcâiul la spinare şi cu ochiul în potcoave şi cu inima-n silabe, de mă duc, mări, mă duc, ca toamna frunza de nuc, ori ca iarna frunza albă, de la floarea de zăpadă. Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru, potcovit pe lună plină, cu miros de la sulcină, înhămat pe soare plin, tot cu miros de pelin, şi ţinut de gât cu mine, tot în dragoste de tine, că mi-a fost crescut pe umăr, de din doi în doi un număr, tot din trei in trei o iarbă, şi din patru-n patru-o salbă, şi din cinci în cinci un pom, şi din şase-n şase-un om...” [face o pauză, apoi continuă] “ Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru, văd în faţă mov şi verde, coloarea care mă perde, corcov văd cu veselie, coloarea ce nu se ştie, mai aud şi-un sunet sus, care nu o fost adus, în timpan de oameni vii, în a fi şi a nu fi, când îmi cade umbră lungă, pe sub ochii grei cu pungă, şi-am zis aripă cu pene, ca să zbor cu ea prin vreme, şi-am zis măr ca să zic sâmburi, şi-am zis pom ca să zic scânduri, şi-am zis nord ca să zic suduri, şi dulceaţă ca să sudui, şi-am zis inimă la piatră şi cântec la tot ce latră, şi potcoavă la octavă, şi uscată la jilavă, tot le-am potrivit pe dos, pe un fluieraş de os, din osul de la picior, care-mi cântă cu fior... “ [face o pauză, apoi continuă] “ şi din osul de la mână fluierând o săptămână, din osul de la arcadă, recea lumii acoladă, peste două oase mari, unde stau ochii polari. Şi-am cântat din coasta mea, din vertebra ca o stea, de-a-ncălecare pe-o şa, pe o şa de cal măiastru, frunză verde de albastru”.
Mihăiţă1 [aplaudă] : Bravo! Bravo! Cititul de-a-ndoaselea. Bravo! Cititul de-a-ndoaselea...
Mihăiţă2 [se apropie de Mihăiţă1, sunt amândoi în picioare, întorşi, cu măştile faţă în faţă] : Da, cine nu îl citeşte pe Nichitu Stănesca de-a-ndoaselea, nu îl va înţelege niciodată.
Mihăiţă1 : Da, ai dreptate... dar nu ai dreptate... pentru că... pentru că ai dreptate. Cine are dreptate nu are dreptate...
Mihăiţă2 : Aşa este, aşa este, ai dreptate, ai perfectă dreptate...
Mihăiţă3 [apropiindu-se de cei doi, întorcându-li-se cu spatele] : Deci nu ai dreptate...
Mihăiţă1 : Nu, nu, te înşeli, cel care are perfectă dreptate nu se înşală, ci doar cel care are dreptate nu are dreptate, înţelegi?
Mihăiţă3 : Nu, nu înţeleg.
Mihăiţă2 [Răsfoind cartea] : Deci înţelegi.
Mihăiţă1 : Da, exact, exact. Bravo Mihăiţă, începi să înveţi!
Mihăiţă2 : Mulţumesc, Mihăiţă.
Mihăiţă3 : Adică cum? Când este da în realitatea lucrurilor este nu şi invers?
Mihăiţă1 : Da, adică nu, adică da. Bravo, Mihăiţă, şi tu înveţi foarte repede!
Mihăiţă3 : Mulţumesc, Mihăiţă!


[Fericire mare, îmbăţişări de spete, apoi totul revine la forma precendentă, puţin încordată]
Mihăiţă1 [satisfăcut] : Da…
Mihăiţă2 [satisfăcut] : Da…
Mihăiţă3 [satisfăcut] : Da…
Toţi trei în cor : Deci… Nu. Deci da, deci nu, deci da, deci nu, da, nu, da, nu, da, nu, nu, da, da, nu…

[EU se ridică de pe pat, tuşeşte... ]
EU [voce calmă/nervoasă/iritată strigă] : Mihăiţă!
[Mihăiţă toţi vin în jurul lui EU]
EU [către Mihăiţă1] : Nu tu, Mihăiţă! [către Mihăiţă3] Şi nici tu, Mihăiţă! [apoi către Mihăiţă2] Tu, Mihăiţă, tu!
Mihăiţă2 [se apropie de EU]: Da…adică nu
EU : Hai să cădem de acord cu un “da”, bine?
[ceilalţi Mihăiţă se ocupă fiecare de pasiunea lui. Mihăiţă3 cântă la chitară şi din gură o piesă a băieţilor de la Rolling Stones – “Angie”. Cântecul se aude foarte uşor pe fundal. Mihăiţă1 îşi şterge pietrele de praf]
EU : Mihăiţă, nu ştii? M-a căutat Draga?
Mihăiţă2 : Nu ştiu, nu te-a căutat, deci te-a căutat
EU [iritat din ce în ce mai mult]: Mihăiţă, nu am chef
Mihăiţă2: Deci ai chef…
EU [urlă]: Mihăiţă, ce dracu, să fim serioşi... [se calmează] Nu m-a căutat, Mihăiţă, nici măcar la telefon nu m-a căutat?
Mihăiţă2 : Nici măcar la telefon, deci măcar la telefon te-a căutat…
EU [se plimbă prin cameră agitat, cu mâinile în cap] : Mihăiţă, la dracu, nu m-a căutat Draga nici la telefon!!!…
Mihăiţă2 : Aşa este, deci nu este aşa, nu te-a căutat nici măcar la telefon, nici măcar la televizor nu te-a căutat, nu te-a căutat nici măcar în barul în care te duci să te îmbeţi, nici măcar în bucătărie, nu te-a căutat în buzunarul hainei ei, nu te-a căutat prin gunoaie, nu te-a căutat prin ceaiul pe care îl bea dimineaţa... tu, care zaci tot timpul prin zaţul de cafea, nu te-a căutat nici măcar prin ceaşca cu cafea, nu te-a căutat în chitara lui Mihăiţă, nu te-a căutat nici în frunzele şi pietrele lui Mihăiţă, nu te-a căutat nici măcar... în cartea mea cu poeziile lui Nichitu Stănesca, nici măcar în tine nu te-a căutat, de altfel, tu ai fost tot timpul aici [arată prin prejur, gesturile lui cuprind şi labirintul din spate] Nu te-a căutat, nu, deci te-a căutat, tot timpul eşti greu de găsit... tot timpul... Acum unde eşti, unde eşti, că nu te văd?
EU [se aruncă în pat]: Nu m-a căutat, nu m-a căutat… nici măcar la telefon.
Mihăiţă2: Aşa este, nu te-a căutat nici măcar la telefon, nici măcar la telefon, pentru că noi nu avem telefon, dar... dar... aceasta nu este o scuză, tocmai, pentru că nu avem telefon ar fi trebuit să te caute la telefon
EU : Da, da dar ea… nu… [râde a lamentaţie] târfa de ea şi scumpa de ea, scumpa şi târfa de Draga...
[Mihăiţă3 se opreşte din cântat, Mihăiţă2 deschide cartea lui Nichitu Stănesca şi începe să citească]
Mihăiţă2 [citeşte] :”Eu aş putea s-o omor cu o singură lovitură. Ea râde spre mine, ea surâde. Ea ridică spre ochii mei ochii ei strălucitori. Ea întinde mâna spre mine, ea scutură surâzând, râzând pletele negre. Dar eu aş putea s-o omor cu o singură lovitură...” [se opreşte puţin apoi continuă] “Acum ea începe să spună cuvinte suave, naive, de joc. Se uită curioasă la mine, se încruntă o clipă şi iarăşi surâde, râde. Se uită în ochii mei cu ochii ei strălucitori [se opreşte puţin apoi continuă] “în timp ce eu o contemlu şi aş putea să o omor cu o singură lovitură”.
EU [gânditor]: Da, cu o singură lovitură, scumpa târfa de Draga, pe unde o umbla ea, căci prin mine nu se vede….Mă uit în stânga din mine [se uită în stânga] mă uit în dreapta din mine [aruncă o privire şi în dreapta] nu este, nu este nici în stânga din mine şi nici în dreapta din mine…
Mihăiţă1: Ia vezi, uită-te direct înainte în tine, poate este acolo.
EU[se uită înainte]: Nu este, nu este, scumpa şi târfa de Draga...
Mihăiţă3 : Uită-te în spate, în spatele din tine, poate este acolo...
EU [aruncă o privire în spate] : Nu, nu, degeaba...
Mihăiţă2 : Poate este în telefon ascunsă, nu poţi să ştii...
EU[disperat] : Mihăiţă, dar noi nu avem telefon.
Mihăiţă2 : Tocmai, tocmai, poate este în ceva care nu este
EU : Totuşi, să arunc o privire [se face că priveşte în ceva şi spre ceva inexistent] Nu, nu, nu este… ţi-am spus eu. Of, dragă Draga, scumpo şi târfo, unde eşti tu cu buzele tale, cu genele tale lungi de câţiva kilometric, cu picioarele tale lungi ca şi genele, cu mâinile tale două şi frumoase, cu ochii tăi doi şi verzi, atât de albaştri şi de galbeni sunt… tu, cu pleoapele tale umflate dimineaţa când te trezeşti, ca o drogată de mine, ca o drogată de mine, unde să fii tu Draga, tu cu tine, unde sunteţi, scumpelor şi târfelor?
Mihăiţă2: Poate Draga ta este chiar tricoul de pe tine, poate fi la fel de bine şi Tom, dar şi Jerry...
EU [se priveşte] : Nu, Draga nu este nici pisică, nici şoarece.
Mihăiţă3 : Poate este întrupată în bucata de caşcaval pentru care aleargă Jerry
EU : Nu, nu, nicio şansă...
Mihăiţă2 [arată spre Mihăiţă3]: Poate doarme în chitara lui Mihăiţă, şşşşşş… linişte, să nu o trezim...
EU[se duce spre Mihăiţă3, îi ia chitara din mână, priveşte înlăuntrul ei]: Nu, nu se vede...
Mihăiţă3 [luându-şi chitara si prinzând un acord]: Poate, totuşi, se află în nota aceasta...
EU [îşi apropie urechea de chitara lui Mihăiţă3]: Nu, nu, urechea mea ar fi recunoscut-o...
Mihăiţă2 [arată spre Mihăiţă3]: Caută mai bine în chitară, caută mai bine, o fi ascunsă bine...
EU: Da, ai dreptate... [îi ia lui Mihăiţă3 chitara din mână] va trebui să o sparg...
Mihăiţă3: Nu, nu, nu o sparge, dacă spargi chitara şi Draga este înăuntru? Poţi să o spargi şi pe ea...
EU: Nu mă interesează, o vreau acum, nu contează cum, o vreau chiar şi cioburi...
Mihăiţă1: Cioburi? Vai, nu, dacă ne tăiem în cioburile ei?
EU [dă cu chitara de pământ]: hai ieşi Draga, ieşi... [chitara se rupe, se sparge] ieşi Draga...
Mihăiţă3 [îşi adună resturile chitarei]: Mi-ai ucis chitara, mi-ai ucis chitara cu sânge rece... [îşi mai ia o chitară din celelalte instrumente şi începe să cânte jelindu-şi-o pe cea veche şi moartă].
Mihăiţă1: Poate totuşi este chiar în cartea cu poezii a lui Mihăiţă [arată spre Mihăiţă2].
Mihăiţă2 [cu cartea în mână îi flutură toate paginile] Nu, nu este aici, Mihăiţă se înşeală, nu este aici că ar fi căzut...
EU [se duce şi ia cartea]: Poate este chiar… aici... [se opreşte şa o pagină, zgârie cu unghia] nu, nu este după litera „A”, şi nici după cuvântul „dragoste”, nu este... [rupe cartea, o face bucăţi] nu este… Draga, unde eşti?
Mihăiţă2: Mi-ai rupt cartea degeaba, mai caută, caută şi în bucăţile astea de cuvinte şi litere, caută dacă tot ai distrus-o [se duce şi îşi ia alt exemplar din grămada de cărţi] mai încearcă şi cu asta…
EU [o rupe şi pe aceasta]: Nu, nu este, degeaba…
Mihăiţă2: Caută, caută, în cotorul cărţii, acolo le place femeilor să se ascundă, caută în poza lui Nichitu Stănesca, poate s-a ascuns sub pleoapa lui, rupe tot, dar caută [se duce şi mai ia alt exemplar al aceleiaşi cărţi] nu este, nu este, nu-i aşa?
EU: Da…
Mihăiţă2: Dacă nu este înseamnă că este.
EU: Şi dacă este?
Mihăiţă1: Înseamnă că nu este. Şi dacă nu este, înseamnă că nu te iubeşte...
EU: Şi dacă nu mă iubeşte?
Mihăiţă2 [cântând la chitară]: Înseamnă că te iubeşte..
EU [radiază de fericire]: Mă iubeşte, mă iubeşte? Mă iubeşte scumpa şi târfa de Draga, da!?
Mihăiţă3: Da.
Mihăiţă1: Adică nu.
Mihăiţă2: Nu, deci da.
EU: Mă iubeşte... ce fericit sunt, ce fericit sunt...
[toţi trei Mihăiţă în cor]: Deci nu eşti, deci nu eşti...
EU: Ba da!
[toţi trei Mihăiţă în cor]: Ba nu!
EU: Ba nu!
[toţi trei Mihăiţă în cor]: Ba da!
EU: Mihăiţă!
Mihăiţă3: Da...
EU: Nu tu! Tu Mihăiţă...
Mihăiţă2: Eu?
EU: Nu, nu tu! Tu Mihăiţă!
Mihăiţă1: Eu?
EU: Da, tu Mihăiţă, unde este dacă mă iubeşte şi nu mă iubeşte? Unde este?
Mihăiţă2: Poate este... într-o frunză de-a lui Mihăiţă [arată spre Mihăiţă1].
EU: Poate, să căutăm... trebuie să îmi găsesc zeiţa scumpă şi târfă şi sfântă şi dragă, draga de Draga... [ia o frunză între degete] poate este chiar într-o nervură, ştim cu toţii cît îi plac ei nervurile… [rupe frunza, Mihăiţă1 scoate un geamăt de durere] nu este în frunză…
Mihăiţă3: Poate este în piatră, femeile se mai ascund câteodată ân pietre, le place lor să stea înghesuite, nu au niciun pic de claustrofobie.
EU [ia o piatră]: Da, da, în piatră, cum de nu m-am gândit, Draga s-ar putea ascunde într-o piatră numai de dragul nisipului şi al mării... a intrat în piatră şi acum scumpa de ea şi târfa de ea, nu mai ştie să se întoarcă.
Mihăiţă2: Aşa este, femeile tot timpul uită cum să iese dintr-o piatră după ce intră în ea numai de dragul nisipului şi al mării...
EU: Da, să căutăm, să spargem piatra... să spargem piatra, dar cum?
Mihăiţă1: Nu, nu îmi spargeţi piatra, mai bine spargeţi-mi capul, dar nu piatra...
EU: Cum, Draga este în capul tău?
Mihăiţă1: Nu, nu, dar nu îmi spargeţi piatra...
EU: Stai liniştit, trebuie să o spargi şi să o caut pe Draga, apoi ţi-o lipesc la loc, promit...
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Deci nu promite!
EU [agitându-se]: Dar cum să sparg eu piatra asta...
Mihăiţă1: Am o idee, să aştepătăm până o roade timpul...
EU: Da, bună idee, să aşteptăm... să aşteptăm...
[Aşteaptă toţi, Mihăiţă3 cântă la chitară. După câteva minute]
EU: Eiii? Of, şi timpul ăsta, ce roade aşa de greu o piatră, parcă este ştirb... mai bine mă apuc şi o rod eu... [o bagă în gură, o roade, se aude chiar cum piatra se loveşte de dinţii lui] nu, nu este, nu este nici aici, unde poate fi?
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Cine?
EU: Cum cine, Draga...
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Care Draga?
EU [iritat]: Draga mea, iubita mea, Draga, ce dracu, aţi uitat?
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Aaaaa... Draga...
EU: Da, Draga...
Mihăiţă1: Poate este...
Mihăiţă3: altundeva...
Mihăiţă2: decât aici
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Sau poate nu este deloc, şi niciunde şi nicicând, sau poate nu mai este deloc.
EU [tâmp]: Cine?
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Cum cine, Draga...
EU [şi mai tâmp]: Care Draga?
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Draga ta, iubta ta Draga, ce dracu, ai uitat?
EU: Aaa... Draga...
[Mihăiţă toţi trei în cor]: Da, Draga...
[Tăcere de câteva ore]
EU [către Mihăiţă2]: Mihăiţă, ia un pix şi o foaie şi scrie-i, te rog, o scrisoare dragei mele Draga, să vină imediat la mine, vezi tu ce-i scrii, că te pricepi mai bine decât mine la litere.
Mihăiţă2 [ia un pix şi o foaie]: Evident, tu nici măcar nu şti să scrii.
EU: Nu, Mihăiţă, scrie după dictare, atenţie încep... „Dragă Draga, te rog să vii la mine cât poţi de repede, pentru că-mi este dor rău, rău, rău, rău de tine, şi nu mai rezist să stau fără tine. Dragă Draga, te rog eu mult, mult, mult să vii şi să mă ierţi pentru tot ce am făcut şi mai ales pentru faptul că nu am făcut nimic. Te-am căutat peste tot dar nici urmă de tine, iubita mea şi scumpa mea şi târfa mea dragă Draga... P.S.: Te aştept cu o sticlă de vin, când o sa vii la mine, sau dacă îmi spui unde eşti, vin eu să te iau, tot cu o sticlă de vin. Te iubesc, EU”. Gata, Mihăiţă, ai scris?
Mihăiţă2: Da, am scris, deci nu am scris, dar ce adresă trec la destinaţie?
EU [se gândeşte]: Păi, trece şi tu… oraşul „Niciunde”, strada „Oriunde”, blocul „Pe acolo”, scara „Plus infinit”, etajul „Minus infinit” şi numărul „Eroare”. Gata Mihăiţă?
Mihăiţă2: Gata, gata, deci nu e gata..
EU: Mihăiţă, nu am chef de chestii din astea ...
Mihăiţă2: Deci ai...
EU: Of, du-te te rog şi pune scrisoarea să o ia poştaşul când vine...
Mihăiţă2 [ieşind]: Deci când nu vine… [iese]
[EU se aruncă în pat întins şi trist, deci fericit. În rest nimic nou shimbat în obiceiurile celorlalte personaje. Tăcere de câteva zile]
Mihăiţă3 [se îndreaptă către Mihăiţă1]: Ştii, Mihăiţă, eu cred ca nu cred nimic despre tine când cred că tu eşti nebun cu frunzele şi pietrele tale, eu cred _ deci nu eu cred.
Mihăiţă1 [zâmbeşte]: Cum zici tu, deci nu cum zici tu. Ştii ceva Mihăiţă, să fii nebun ca să nu fi nebun.
Mihăiţă3: Da...
Mihăiţă1: Nu...
Mihăiţă3: Nu...
Mihăiţă1: Da...
[Acest joc de câteva sute de ori]
Mihăiţă3: Eu m-am scârbit de viaţa asta, nu mai vreau să fiu unul dintre eurile lui... [arată spre EU] m-am săturat să fiu un eu nenorocit, neînţeles, vreu şi eu eul meu, noi ca euri de ce nu avem şi noi măcar câte un eu?
Mihăiţă1: Eu nu vreau să am eu, unde există euri, există şi un conflict existenţial.
Mihăiţă3: Vreau conflicte, sunt bătrân, am trăit degeaba. Ştii, mama şi tatăl meu m-au nenorocit născându-ma eu... de altfel, şi ei au fost euri la viaţa lor. Ce-ai vrea să iese din nişte euri? Tot nişte euri... mama mea a fost eul mamei lui [arată spre EU] iar tatăl meu a fost eul tatălui lui [arată spre EU] sunt un eu bătrân, m-am născut bătrân, de ce s-a nimerit ca eu să fiu un eu bătrân? Părinţii mei au fost euri tinere, cum au făcut de au dat naştere unui eu bătrân?
Mihăiţă1: Dar aşa se întâmplă, nu ştiai treaba asta? S-a dovedit ştiinţific de oamenii de neştiinţă, bineînţeles, că dacă doi tineri euri, fac dragoste şi nu aplică nicio măsură anticoncepţională, pruncul se va naşte un eu bătrân... s-a dovedit ştiinţific de oamenii de neştiinţă. Şi pietrele şi frunzele dacă fac dragoste, vreau să spun pietrele să facă dragoste cu pietrele şi frunzele să facă dragoste cu frunzele, asta vreau să spun...
Mihăiţă3: Ce se întâmplă?
Mihăiţă1: Cum ce se întâmplă?
Mihăiţă3: Dacă pietrele fac dragoste cu pietrele, ce se întâmplă?
Mihăiţă1: Ehei, dacă două pietre, mascul şi femelă, fac dragoste în mâna unui copil care tocmai atunci le apucă să spargă un geam cu ele, atunci pietrele vor naşte prunci bătrâni de scânteie... daca pietrele fac dragoste pe malul mării, pe nisip, atunci, ele vor naşte prunci tineri de scânteie, iar dacă vor face dragoste într-un pat, de exemplu patul puştii soldatului, este clar că se vor naşte prunci prunci de scânteie... ar mai fi un caz, dacă două pietre se iubesc într-o clepsidră, devenind una întru alta, atunci pruncii de scânteie vor fi ca pruncii de om, mirosind a lapte de mamă...
Mihăiţă3: Cunoşti multe despre pietre, deci nu cunoşti multe despre pietre.
Mihăiţă1: Da, deci nu.
Mihăiţă3: Dar în cazul frunzelor?
Mihăiţă1: În cazul frunzelor e puţin altfel, dacă două frunze, la fel, mascul şi femelă, fac dragostepe braţele vântului, atunci se va naşte un prunc frumos şi tânăr care poartă numele de cădere de frunză... asta în cazul în care părinţii sunt bătrâni, dar când două frunze mature dar tinerefac dragoste pe o ramură, se va naşte un prunc matur dar tânăr, care poartă numele de verde. Când două frunze inexistente, mascul şi femelă, fac dragoste în rădăcina copacului în care încă nu există, ele vor da naştere unui prunc prunc care este aproape identic cu puiul omului şi care se numeşte înmugurire.
Mihăiţă3: Da... ce frumos... de aia îţi plac ţie frunzele şi pietrele aşa de mult?
Mihăiţă1: Nu, îmi plac pentru că nu îmi plac.
Mihăiţă3: Mi se pare foarte plauzibil.
Mihăiţă1: Deci nu ţi se pare.
Mihăiţă3: Da...
Mihăiţă1: Nu...
Mihăiţă3: Nu...
Mihăiţă1: Da...
[Acelaşi joc timp de câteva zile, chiar săptămâni]
Mihăiţă3: Dar eu, un eu bătrân, nu-s prunc de piatră sau de frunză, sunt prunc tot de eu, de mamă şi de tatăl meu _ m-am născut bătrân dar vreau să mor tânăr, şi tânăr mă face muzica, de aia cânt, de aia ascult muzică, de aia compun muzică, de aia...
Mihăiţă1: Deci nu de aia.
[Tăcere de o sută de ani]
Mihăiţă3: Ehei, viaţă de eu...
Mihăiţă1: viaţă de eu, ehei... în funcţie de noi, eurile lui, el îşi trăieşte viaţa [arată spre EU] noi îl controlăm, deci nu îl controlăm, deci îl controlăm.
Mihăiţă3: Şi totuşi, el este un om bun, este printre puţinii oameni care le permit eurilor lor să locuiască în acelaşi apartament cu ei, este un om bun, deci nu este bun, deci este bun...
Mihăiţă1: Noi îl facem bun...
Mihăiţă3: Noi îl facem rău...
[EU doarme cu ochii deschişi larg, cam cât largul mării. Va urma un schimb de replici spuse foarte repede]
Mihăiţă1: Noi îl facem bun...
Mihăiţă3: Noi îl facem rău...
Mihăiţă1: Noi îl facem frumos...
Mihăiţă3: Noi îl facem urât.
Mihăiţă1: Noi facem dragoste cu Draga când el face dragoste cu Draga, nu el face dragoste cu Draga când el face dragoste cu Draga.
Mihăiţă3: Nu noi facem dragoste cu Draga cand el face dragoste cu Draga, dar nici el nu face dragoste cu Draga când face dragoste cu Draga, dacă noi nu facem dragoste cu Draga...
Mihăiţă1: Noi îl facem...
Mihăiţă3: Noi îl nu facem...
Mihăiţă1: Noi îl...
Mihăiţă3: Noi nu îl...
Mihăiţă1: Noi...
Mihăiţă3: Nu noi...
Mihăiţă1: Ba da...
Mihăiţă3: Ba da...
Mihăiţă1: Ba da...
Mihăiţă3: Ba da
Mihăiţă1: Ba da, ba nu
Mihăiţă3: Ba da, ba nu
Mihăiţă1: Ba da, ba nu
Mihăiţă3: Ba da, ba nu
Mihăiţă1: Ba nu, ba da
Mihăiţă3: Ba nu, ba da
Mihăiţă1: Ba nu, ba da
Mihăiţă3: Ba nu, ba da
Mihăiţă1: Ba nu, ba da
Mihăiţă3: Ba nu, ba da
Mihăiţă1: Ba
Mihăiţă3: Ba
Mihăiţă1: Ba
Mihăiţă3: Ba
Mihăiţă1: Ba
Mihăiţă3: Ba
[Acest schimb de replici a fost însoţit de un ritual, cei doi Mihăiţă mergând în cerc în timp ce şi-au spus replicile. Se opresc. Tăcere de şaptezeci şi două de ere.]
Mihăiţă3 [priveşte către biroul lui Mihăiţă1] De ce stă scaunul pe scaun? Ce chestie, un scaun se odihneşte stând pe alt scaun… de ce nu îl arunci dacă este rupt, da are un picior lipsă…
Mihăiţă1: Taci! [ţipă] Taci! Taci! Deci să nu dea dracu sa taci! Dacă taci te omor, dacă nu taci te sinucid!
Mihăiţă3 [îi dă o palmă, calm]: Calmează-te.
Mihăiţă1 [se calmează brusc]: Sunt calm, deci nu sunt calm, sunt calm…
[Între timp intră Mihăiţă2, care tocmai a trimis scrisoarea lui EU către Draga]
Mihăiţă2 [bine dispus, roşu la faţă, îngheţat]: Dragii mei, am aşteptat afară, afară este frig, am aşteptat cum bine am spus, în frig… poştaşul a venit, poştaşul n-a venit, eu i-am dat scrisoarea, eu nu i-am dat scrisoarea, si i-am spus, nu i-am spus să i-o dea chiar el personal sau nepersonal domnişoarei Draga, sau să nu i-o dea, parcă aşa l-am rugat. În fine, dragii mei, mi-a promis că nu-mi promite nimic şi că oricum, el o cunoaşte pe draga, zicea că nu o cunoaşte pe Draga, dar oricum mă va servi pe mine, nici prin gând nu-i trece să mă sevească pe mine cu o problemă, aşa îmi spunea… dar ce poştaş drăguţ, mi-a dat o ţigară iar eu la rândul meu i-am dat lui ţigara mea să o fumeze el, căci eu fumez numai cu gurile şi plămânii altora… mi-a mulţumit mult, m-a înjurat şi mi-a spus că el nu fumează, ci fumează de aproape douăzeci şi trei de ani… i-am reamintit de scrisoare, mi-a spus să nu îmi fac nicio grijă, căci o va rupe de cum va pleca de lângă mine. M-a asigurat că acesta este singurul mod cert prin care o scrisoare ajunge la destinaţie fără nicio problemă, întreagă, vie şi nevătămată. Dar ce frig este afară, este atât de frig încât poţi spune că ţi-e frig, chiar şi domnului Frig îi este frig, m-am întâlnit şi cu el, mi-a spus ca-i clănţăne dinţii-n gură, eu i-am spus că-mi clănţăne ochii sub pleoape, mi-a dat bună ziua şi noapte grea pentru la noapte şi a plecat… dar ce frig, primăria ar trebui să pună calorifere pe stradă, nu vă daţi seama? [Celelalte personaje îl ascultă plictisiţi, aşteptând să-şi continuediscuţia; EU nu îl ascultă, nici nu se ştie dacă mai este prezent, nici nu contează prezeţa lui în astfel de faze]. Neaparat ar trebui asambalte nişte calorifere pe stradă în care să gâlgâie apa fierbinte... ce se fac copacii de frig, ce se fac pietrele, cred că le-au degerat degetele, ce se fac maşinile, scot aburi pe nări, ce se face domnul Frig? În cazul în care ar fi calorifere pe străzi, s-ar mai încălzi şi el, ce se fac străzile, au îngheţat ca nişte vene, ce dracu sunt şi ele tot fiinţe, pentru că fiinţează odată cu noi... acesta este o problemă, trebuie înştiinţat primarul, trebuie.
Mihăiţă3 [către Mihăiţă2]: Mihăiţă, stai jos şi calmează-te, ai trăit prea multe astăzi, citeşte o poezie [accentuează] în gând şi stai calm.
Mihăiţă2: Da, deci nu, da, nu, nu, da...
Mihăiţă3 [către Mihăiţă1]: Care-i treaba Mihăiţă cu scaunul ăsta?
Mihăiţă1: Acest scaun este un scaun. Acest scaun nu este un scaun. Acest scaun l-am primit cadou de la prima mea iubită şi singura mea iubită… iubita mea avea un picior de lemn, într-un an, când făceam o jumătate de oră de când eram împreună, s-a dus la un sculptor care era şi poet, care era şi pictor, care era şi muzician, care era şi dramaturg, care era şi profesor la materia „antimaterie”, unul Aldea… nu cred să-l stii, în fine, este destul de cunoscut printre frunze, printre pietre, printre fete şi chiar printre cimitire… cum spuneam, iubita mea cu piciorul stâng de lemn, s-a dus la acel Aldea şi i-a spus să-i sculpteze un scaun din piciorul ei de lemn. Marele artist şi-a făcut treaba, iar ea a venit la mine foarte entuziastă şi mi l-a dăruit. Era foarte micuţ scaunul şi foarte bine lucrat, ce vezi tu acum nu spune nimic despre cum arăta atunci. Am întrebat-o pe Clara, Clara era iubita mea, adică aşa o chema, am întrebat-o: „Eu ce să-ţi dau ţie, Clara?”, „Nimic”, mi-a zis ea, şi nu i-am dat nimic. Mi-a zis că scaunul micuţ mi-l făcuse cadou să-mi odihnesc degetul mic de la mîna stângă care-mi obosea foarte repede în acea perioadă, mai ales când mergeam cu picioarele. Tot îmi spunea degetul că el de plictiseală oboseşte şi... Clara de asta mi l-a făcu cadou, să-mi odihnesc degetul pe scăunelul primit de la ea. Am sărutat-o atunci, şi i-am zis: „Clara, te iubesc, e clar? Este clar Clara, este clar că te iubesc?”, „E clar, e clar” îmi spunea Clara, care nu a ştiut niciodată cum o cheamă.
Mihăiţă3: De ce nu i-ai spus?
Mihăiţă1: Nu m-a întrebat.
Mihăiţă2 [răsfoind cartea de-a-ndoaselea]: Nu l-a întrebat, l-a întrebat, dar nu l-a întrebat, ce vrei?
Mihăiţă1: Da, şi după ce ne-am despărţit...
Mihăiţă3: De ce v-aţi despărţit?
Mihăiţă1: Păi... eram la mare, era iarnă, ne plăcea să intrăm în mare iarna şi să facem dragoste printre peşti îngheţaţi... în fine, în timp ce eu făceam plajă la lumina lunii, ea a rămas în mare bălăcindu-se. îi tot spuneam: „Clara, ieşi afară din apă şi lasă marea să doarmă şi ea, că e noapte, e clar Clara?”, „E clar, e clar”, îmi spunea dar nu ieşea... şi am văzut-o peste câteva minute că era în compania unui tânăr şi chipeş delfin, vreun prinţ din adâncuri... râdeau împreună şi ea a căpătat coadă de sirenă cu solzi de aur, ea râdea ca o ţigancă, avea sânii ca doi munţi de aur... ţin minte că m-a străfulgerat o idee: „Dacă te-aş duce chiar acum la amanet m-aş îmbogăţi, sireno!” Dar ea s-a îndepărtat cu prinţul ei din adâncuri, tânăr şi delfin. Eu îmi odihneam degetul chiar pe scaunul primit de la ea şi i-am strigat: „Clara, întoarce-te, lasă marea să doarmă şi ea, pentru că e noapte, e târziu, vino înapoi Clara! E clar, Clara? Vino înapoi la mine că te iubesc cu I mare şi cu U mare… haide Clara, bine şi cu B mare… te iubesc cu IUBESC mare, este clar, Clara?” „E clar, e clar…”, mi-a râs ea şi s-a scufundat cu prinţul ei din adâncuri. De atunci n-am mai văzut-o. Şi tot de atunci, scaunul, dezamăgit tare, s-a dospit ca o pită încontinuu şi… în fiecare an, iarna, în ziua de 23 decembrie, creşte cu 23 de centimetri în toate direcţiile… Tot de atunci şi marele artist care a sculptat scaunul din piciorul Clarei, marele Aldea, a trăit momente de depresiuni groaznice şi a renunţat la sculptură, la poezie, la tot, chiar şi la „antimaterie”, s-a angajat într-o cârciumă ca şi consumator de votcă şi coniac… Şi eu m-am schimbat de atunci… nu mi-a mai obosit degetul mic de la mâna stângă niciodată, pentru că era deprimat tot timpul, nu se mai plictisea…
Mihăiţă3: Şi de ce l-ai oprit până acum?
Mihăiţă1: Şi ce-ai fi vrut să fac cu un scaun şchiop, s¬ă-l arunc în stradă, să ajungă cerşetor, să se aşeze pe el într-una funduri nespălate, pentru un salariu de nimic? Nu, mai bine am grijă de el, îl respect, mi-a odihnit degetul de atâtea ori, acum e rândul lui să se odihnească…
Mihăiţă2: Dar de ce este şchiop de un picior?
Mihăiţă1: A luptat în războiul din Vietnam, da, l-au împuşcat chiar in femur, nu l-au tratat cum trebuia şi imediat a doua zi i l-au amputat de la şold. A fost declarat erou de război. Dar şi ce dacă?
Mihăiţă2 [se îndreaptă către scaun, salută milităreşte]: Să trăiţi, domnule scaun, mă aplec în faţa unui erou de război.
Mihăiţă3 [la fel, aceleaşi gesturi]: Mă închin în faţa unui erou de război, domnule scaun.
Mihăiţă1: Oricum nu-l încălzesc cu nimic decoraţiile dacă statul nu-i asigură o pensie. Aşa se întâmplă… da, Mihăiţă, de aia nu-l arunc, pentru că-l respect ca pe un tată.
Mihăiţă3 [către Mihăiţă 2]: Îl respectă ca pe un tată, şi de aia nu-l aruncă…
Mihăiţă2[către public]: Îl respectă ca pe un tată şi de aia nu-l aruncă
[Jocul de-a „da şi nu”, făcut de cei trei Mihăiţă.Mihăiţă2 începe să recite din Nichitu Stănesca, ţinând cartea de-a-ndoaselea, în timp ce Mihăiţă3 îl acompaniază la chitară]
Mihăiţă3 [recită]: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei_a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă, a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.”
[aplauze din partea personajelor. Tăcere de 3882172734949585739 de ere plus 2 ere. EU are aceeaşi atitudine, întins pe pat, cu ochii înfipţi într-un punct fix. În punctul fix există două puncte fixe. În fiecare punct din cele două puncte fixe se află alt punct fix. În acel punct fix din fiecare punct dintre cele două puncte fixe din primul punct fix se află şapte puncte fixe. În cele şapte puncte fixe se află trei puncte fixe. În cele trei puncte fixe se află câte un punct fix. În fiecare punct fix se află un punct fix, alt punct fix, alt punct fix, până se ajunge la un singur punct fix. În acest punct fix nu se mai află nici un punct fix.PUNCT. Va intra în scenă Mihăiţă123, cel care nu are nici o pasiune, pasionat de Nimic, este un tip înalt dar scund, tânăr dar bătrân, urât dar frumos…]
Mihăiţă2 [fixându-l pe Mihăiţă123]: Nu vă supăraţi domnule, dar cine esteţi?
Mihăiţă123 [puţin prietenesc]: Mihăiţă, cât mă bucur să te văd!
Mihăiţă1: [agitat]: Dar cine este domnul, Mihăiţă?
Mihăiţă123 [către Mihăiţă1]: Şi de tine Mihăiţă mi-a fost dor.
Mihăiţă3: De mine nu v-a fost dor?
Mihăiţă123: Mihăiţă, de tine mi-a fost cel mai dor!
[toţi cei trei Mihăiţă în cor]: Dar cine sunteţi, domnule?
Mihăiţă123: Dar nu m¬ă mai domniţi atât, suntem ca şi fraţii, vă sunt un frate mai mare, dragii şi scumpii mei Mihăiţă.
Mihăiţă1: Dar domnule, atăta timp cât ne sunteţi străin, nu ne putem adresa decât politic…
Mihăiţă2: Vrei să spui politicos…
Mihăiţă1: Şi eu ce am zis? Politic…
Mihăiţă3: Vrei să spui politicos…
Mihăiţă1: Nu vă mai amestecaţi, aşa am zis şi eu, repet, PO-LI-TIC!
[Mihăiţă2 şi Mihăiţă3 în cor, sacadat]: PO-LI-TI-COS!
Mihăiţă1: În fine, domnule, cum spuneam, aşa se procedează în cazul unor euri bine educate…
Mihăiţă123: Dar nu este nevoie, căci…
Mihăiţă1: Domnule, cine sunteţi? După ce vom afla cine sunteţi se vor schimba lucrurile, până atunci nici nu se pune problema ca noi să ne tragem de şireturi cu dumneavoastră.
Mihăiţă2 [către Mihăiţă1]: Mihăiţă, exagerezi. Adu-ţi aminte de vorbele lui Nichitu Stănesca, ce i-a spus unui reporter, care îl peria cu politeţuri… aşa şi în cazul nostru, nu ne putem trage de şireturi cu acest stimabil domn, pentru că, după câte observ eu, domnul nostru umblă desculţ…
Mihăiţă123: Exact, exact Mihăiţă, ia te uită, sunt desculţ până la oase, până la măduva lor sunt desculţ…
Mihăiţă1: Păi şi cum să vă spun?
Mihăiţă123: Spune-mi Mihăiţă, Mihăiţă.
[toţi cei trei Mihăiţă în cor]: Tot Mihăiţă?
Mihăiţă123: Da, tot Mihăiţă, eu sunt Mihăiţă123 şi sunt eul vostru.
Mihăiţă3 [către Mihăiţă1]: Vezi Mihăiţă, ţi-am zis eu că şi eurile trebuie să aibă un eu…
Mihăiţă123: Eu sunt eul vostru, părinţii mei au fost eurile eurilor părinţilor lui EU [arată spre EU întins pe pat]. Eu vă controlez pe voi şi nu numai, deci şi pe el [arată spre EU]. Mai degrabă eu sunt un antieu, un noneu, sunt acel „Nu” pe care voi îl propovăduiţi prin vorbele voastre, eu nu am pasiuni ca voi, nu iubesc muzica, nu iubesc frunzele şi pietrele, nu iubesc poezia, în schimb iubesc nimicul şi pasionat de condiţia lui de tot, încerc şi se pare că reuşesc să nu o iau razna, pentru că orice pasiune duce la nebunie. Dacă voi nu aţi luat-o razna, este datorită mie. Când pendulaţi între „da şi nu”, eu vă dirijez, ştiu ce gândiţi tot timpul…
Mihăiţă1: Ce gândesc eu acum?
Mihăiţă123: Nimic.
Mihăiţă1: Aşa este, are dreptate.
Mihăiţă2: Eu ce gândesc?
Mihăiţă123: Aproape ceva…
Mihăiţă2: Aşa este, are pefectă dreptate.
Mihăiţă3: Dar eu?
Mihăiţă123: Gândeşti la faptul cum că eu ştiu tot şi eşti mirat de aceasta…
Mihăiţă3: Aşa este, aşa este.
Mihăiţă123: Da, ştiu tot în bunul simţ al nimicului. Voi credeaţi că totul se opreşte la voi, nu? Ei bine, nu este aşa, cum nici la mine nu se opreşte. Şi eu am un eu, şi eul meu are un eu, eul eului meu are un eu şi eul eului eului meu are un eu. Şi tot aşa… Noi suntem nişte nimicuri pe lângă ei, noi suntem eurile cele mai apropiate de uman, ultimul eu care stăpâneşte toate eurile unui om este nimeni altul decât Dumnezeu… Câţi oameni, atâţia dumnezei, dacă vreţi, noi, eurile cele mai apropiate de omenesc nu suntem altceva decât nişte imitaţii proaste de sfinţi.
Mihăiţă2: Şi, deci, Mihăiţă, nu eşti foarte diferit de noi.
Mihăiţă123: Ba da, ba da sunt, pare totul atât de aproape între noi, dar suntem situaţi la ere lumină unul de celălalt, vreau să spun eu de voi.
Mihăiţă1: Şi de ce-ai mai venit să ne spui, să ne amăgeşti, să ne simţim ca nişte nimicuri? Noi ne credeam stăpânitori în el [arată spre EU]
Mihăiţă123: Nu am avut de ales, am primit ordin de la superiori, de la Bătrân, dacă nu respecţi ordinele te bagă la carceră, carcera conştiinţei, e groaznic, am aflat de la alte euri ceva mai rebele… Şi în plus, m-ar putea promova şi pe mine, merit o promovare. Dar asta nu înseamnă că voi sunteţi nimicuri, nicidecum, dovadă că existaţi ca eurile unui tânăr, voi îi sunteţi cei mai apropiaţi, şi în psihicul unui om este o scară ierarhică. Aproape orice eu tinde spre uman, pentru că are un eu. Singurul eu care nu se apropie de uman este Dumnezeu, pentru că el nu are un eu. El este EUL nostru, fie că sunt eu de eu de eu de eu de eu de eu…[arată spre EU]. Acest tânăr crede că el trăieşte, că el acţionează, că el e stăpân pe propria lui viaţă. Dar nu… el trăieşte doar cu carnea, acţionează prin noi întru noi, spiritual, moral sau intelectual, chiar şi instictual îl influenţăm, fără ca noi să ne dăm seama măcar.
Mihăiţă1: Un eu este nemuritor?
Mihăiţă123 [râde]: Nu, de unde ideea asta? Un eu trăieşte atâta timp cât omul în care el există, trăieşte. Chiar şi Dumnezeu moare odată cu el, pentru că orice om îşi are Dumnezeul, eul suprem, da…
Mihăiţă2 [către Mihăiţă123]: Mihăiţă, trebuie să pleci, trebuie să pleci. Noi acum jucăm într-o piesă de teatru, iar tu nu exişti ca personaj, ne încurci. De ce ne-ai intrat în piesă fără să-ţi ceri voie? Puteai să suni să ne întrebi mai întâi… Dacă spectatorilor nu le va place şi vor regreta că au dat bani să vadă un spectacol de rahat, ha?
Mihăiţă123: Dar voi nu aveţi telefon, cum să vă fi sunat?
Mihăiţă1: Tocmai că nu avem, ar fi trebuit să ne suni, da…
Mihăiţă3: Acum te rugăm să ieşi din piesa noastră, Mihăiţă, noi nu suntem euri, noi suntem actori, noi nu suntem ceea ce suntem, tu poate eşti ceea ce pretinzi că eşti, dar nu faci parte din piesă. Noi existăm doar aici şi doar acum, tu exişti tot timpul şi peste tot. Ieşi afară, ieşi afară!
Mihăiţă123: Dar,dar…aţi înnebunit, ce dracu aveţi, ce piesă, ce existenţă, ce actori? Sunteţi nişte actori de căcat atunci, dacă nu vă recunoaşteţi condiţia de eu, iar eu, eu, eu, eu vă sunt eu… Foarte rău că vă negaţi eul, da asta dovedeşte cât de apropiaţi sunteţi de natura umană. Numai omul este in stare să-şi renege eurile, iar voi, euri tâmpite şi nenorocite, sunteţi aproape oameni, şi asta este tragic, este comic de tragic, este tragic de comic…
[toţi cei trei Mihăiţă în cor, ritulalic, îl înconjoară]: Ieşi, ieşi, ieşi afară! [Mihăiţă123 iese afară]
Mihăiţă2: Ce neisprăvit, se mai găsesc şi dintr-ăştia cărora le place să deranjeze o piesă de teatru.
Mihăiţă1: Un nebun…
Mihăiţă3: Perfect normal.
Mihăiţă1: Un nebun.
Mihăiţă2: Se mai găsesc şi dintr-ăştia…
Mihăiţă3: Perfect normal…
Mihăiţă1: Un nebun, deci un om perfect normal şi lucid.
Mihăiţă2: Se mai găsesc, deci nu se mai găsesc…
Mihăiţă3: Un om perfect normal, perfect lucid, deci un nenorocit de nebun.
[acelaşi joc de 123 de ori]
[fiecare personaj îşi ocupă locul lui în scenă, fiecare e preocupat de pasiunea lui, o coloană sonoră chiar din chitara lui Mihăiţă3. Se aude un ciocănit în uşă, se aude altul, se aude altul, se aud câteva mii de ciocănituri în uşă, de fapt se aud 13576 de ciocănituri în uşă]
Mihăiţă2 [se ridică, se îndreaptă spre uşă]: Da, cine este? [se aude o voce de femeie de afară:”Eu, eu sunt!”]. Deci nu este nimeni… [deschide, intră Draga, foarte nervoasă, se duce la EU]
Draga [îi dă o palmă lui EU]: Eşti un nesimţit, credeam că mă iubeşti, nesimţitule!
EU [tâmp]: Dar Draga, draga mea Draga, ce ai păţit, mi-am făcut griji pentru tine, te-am căutat peste tot, pe unde ai fost?
Draga [neagră de supărare]: Unde am fost? La dracu` am fost, acolo, ţi-am spus înainte să plec, că plec la frizer să-mi aranjeze părul…
[în aceste momente de ceartă intimă, personajele Mihăiţă 1, 2 şi 3 dau impresia că nu ascultă ce se întâmplă, ocupându-se fiecare cu ce îl interesează]
EU [supus]: Da, da… de-aia nu te găseam, m-am speriat, dragă Draga, m-ai speriat rău de tot… Dar ţi-am trimis o scrisoare, ai primit-o? eram prea îngrijorat…
Draga [furioasă]: Da, am primit-o şi cred că ai întrecut măsura. Gata, te părăsesc, te părăsesc… [scoate scrisoarea, citeşte]: „Dragă Draga, te rog să nu mai vii la mine niciodată, pentru că nu îmi este deloc dor de tine, deloc, deloc, deloc, şi m-am săturat de tine. Nu mă interesează unde eşti, să nu mai treci pe la mine. Nu am să te mai caut niciodată. Nu te mai iubesc, EU!” Asta este scrisoare, este scrisoare, aşa mă iubeşti tu pe mine? M-ai rănit îngrozitor, EU, m-ai rănit, mi-ai hrănit rana cu durere… Te părăsesc…
EU [zâmbeşte]: Dar nu eu am scris scrisoarea, nu ştii că eu nu ştiu să desenez litere? [Arată spre Mihăiţă2] El, Mihăiţă, a scris şi scumpul de el trece printr-o fază de totală negare… Altele au fost cuvintele mele, el a scris după dictare, dar a schimbat sensurile vorbelor mele… Eu îţi spuneam numai cuvinte de dragoste, draga mea Draga, nu mă crezi? Mihăiţă, recunoaşte, nenorocitule, ce ai făcut! Recunoaşte de faţă cu Draga! Hai, hai, mai repede, nu-i aşa că tu ai negat totul din scrisoare?
Mihăiţă2: Da, eu am negat totul din scrisoare, deci eu nu am negat…
EU [către Draga]: Vezi, scumpa mea? Vezi?
Draga [îl îmbrăţişează]: Of, EU, nici nu vroiam să cred că mi-ai fi făcut tu una ca asta, te iubesc!
Mihăiţă2 [de la locul lui]: Deci nu îl iubeşte…
EU: Şi eu te iubesc, dragă Draga…
Mihăiţă2 [de la locul lui]: Deci nu o iubeşte…
EU: Să nu mai pleci niciodată la frizer fără să mă iei şi pe mine… Dacă îţi taie frizerul tot părul tău frumos, ştii cât de căutat este părul frumos în străinaătate, se fac peruci din el… nu vreau să-ţi stea părul pe o chelie de babă…
Draga [râde]: Eşti incredibil, eşti incredibil…
EU [se îndrepărtează de Draga]: Dar nu aţi văzut-o pe Draga, pe draga mea Draga? Pe unde poate fi, Mihăiţă, nu ai văzut-o?
Mihăiţă2: Nu…
EU: Nici tu, Mihăiţă?
Mihăiţă1: Nu…
EU: Nici tu, Mihăiţă?
Mihăiţă3: Nu…
Draga [zâmbeşte angoasată, speriată din ce în ce mai mult]: Dar sunt aici, iubitule, sunt aici…
EU: Unde poate fi? Am căutat¬-o şi în ochiul lui Mihăiţă…
Mihăiţă2: Aşa este, nu este acolo…
EU: Am căutat-o şi în glezna lui Mihăiţă…
Mihăiţă1: Aşa este, nici acolo nu este…
EU: Am căutat-o şi în pantoful lui Mihăiţă…
Mihăiţă3: Aşa este, dar nici acolo nu a găsit-o…
Draga: Dar sunt aici, sunt aici, nu mă vede nimeni?!
Mihăiţă toţi, în cor: Nu o vede nimeni, deci o vede Cineva…
EU: Unde poate fi? Am căutat-o în mine, nici urmă…
Mihăiţă toţi, în cor: Nici urmă de ea în el…
EU: Am căutat-o necăutând-o deloc, nici urmă…
Mihăiţă toţi, în cor: Nici urmă de ea, nici urmă…
EU: Am căutat-o chiar în ea, nici urmă…
Mihăiţă toţi, în cor: Nici urmă de ea în ea, nici urmă…
EU: Am căutat-o câteva minute într-un minut, nici o secundă nu am zărit-o…
Draga: Dar, dragă EU, sunt aici, hei…aici!
Mihăiţă toţi, în cor: Nici o secundă nu am zărit-o…
EU: Am căutat-o în inima mea, dar eu nu am inimă…
Mihăiţă toţi, în cor: El nu are inimă, dar el a căutat-o şi acolo…
EU: Eu nu am inimă!
Mihăiţă toţi, în cor: Ai mai spus, ai mai spus-o!
EU: Ei şi ce? Vreau să o repet, aveţi ceva împotrivă?
Mihăiţă toţi, în cor: Vrea să o repete, noi nu avem nimic împotrivă…
Draga: Sunt aici, aici, chiar aici…
EU: Eu am ceas, chiar dacă nu am inimă, am ceas…
Mihăiţă toţi, în cor: Chiar dacă nu are inimă, el are ceas.
EU: Când vreau să simt ceva privesc secunda… simt în funcţie de secundă…
Mihăiţă toţi, în cor: Simte în funcţie de undă…
EU: În funcţie de secundă, nu de undă, care undă?
Mihăiţă toţi, în cor: Simte în funcţie de undă, nu de secundă, care secundă?
EU [nervos]: Simt în funcţie de secundă, euri tâmpite!
Mihăiţă toţi, în cor: Se face singur tâmpit, ha-ha-ha…
EU: Pe voi v-am făcut, nu pe mine!
Mihăiţă toţi, în cor [spre public]: Pe voi v-a făcut, nu pe noi…
EU: Am căutat-o şi-n graniţa cu Bulgaria…
Mihăiţă toţi, în cor: Dar nu este, nu este…
EU: Am căutat-o într-o ţărancă de la munte…
Mihăiţă toţi, în cor: Dar nu este, nu este…
EU: De unde ştiţi voi, parcă era, dar nu era chiar ea…
Mihăiţă toţi, în cor: Oooo, nu era chiar ea…ha-ha-ha!
Draga: Iubitule, sunt chiar aici…
Mihăiţă toţi, în cor: Iubitule, e chiar aici…
EU: Unde, unde?
Mihăiţă toţi, în cor: Chiar acolo, aici… [fac semne care cuprind infinitul] Pe acolo, pe aici…
Draga: Iubitule, aici [face cu mâna] Uhu, uhu, chiar aici…
Mihăiţă toţi, în cor: Chiar acolo, aici, aici, acolo, Uhu, Uhu, chiar acolo aici…Uhu, Uhu!
Draga: Aici…[îi dă o palmă; îşi schimbă atitudinea - devine dură] Sunt aici, ce dracu` nu mă vezi?
EU [tâmp]: Draga mea Draga… [o sărută] Cât te-am mai căutat, of, credeam că te-am pierdut… Dragă Draga, te iubesc…
Draga [încălzită, voce blândă]: Şi eu te iubesc, EU!
[se sărută]
EU [aleargă spre labirintul din spatele scenei]: Hei, dragă Draga, caută-mă, găseşte-mă…
Draga [aleargă după el]: Te prind, te prind, te prind…
[cei doi îndrăgostiţi se pierd în labirint, din când în când se mai aud ţipete de joacă erotică… Tăcere de multe ere şi câteva minute]
Mihăiţă2 [citeşte din cartea cu Nichita Stănescu, ţinută de-a-ndoaselea, acompaniat de Mihăiţă3 la chitară]: „Ea devenise încetul cu încetul cuvânt, fuioare de suflet în vânt, delfin în ghearele sprâncenelor mele, piatră stârnind în ape inele, stea în lăuntrul genunchiului meu, cer în lăuntrul umărului meu, eu în lăuntrul meu.”
Mihăiţă1: Ce viaţă de câine de eu…
Mihăiţă3: Şi totuşi, noi suntem „a fi”-ul din el…
Mihăiţă2: Deci „a nu fi”-ul… Da… Deci nu…
Mihăiţă1: Ce vieţi de câini de euri avem…
Mihăiţă3: Lătrăm, lătrăm…
Mihăiţă2: Şi fără dinţi, ci cu gingiile noi muşcăm glezna lui „a fi” şi „a nu fi”… Ce oase seci, ce oase seci, infinit de seci… „Eu înlăuntrul eului meu” Ha-ha, „Eu înlăuntrul eului meu” şi tot aşa, şi tot aşa, şi tot aşa până nu va mai fi aşa…






ATÂT.

DUMNEZEU LA PSIHIATRIE

DUMNEZEU LA PSIHIATRIE
--- dramă existenţială---




PERSONAJELE: dumnezeu
tânărul
tânăra
bătrânul
bătrâna
actorii– spectatori
bătrâna de la inceputul piesei şi de la sfârşitul piesei
tânăra de la începutul piesei
spectatorul care are o replică



















Un fel de decor.cameră albă.o uşă neagră, parcă spoită cu smoală, în mijlocul peretelui paralel cu sala. Deasupra uşii scrie cu litere de foc PSIHIATRIE. Şi în partea stângă si în partea dreaptaă se observă indicatoare”spre psihiatrie”. Pentru 5- 10 minute va fi o linişte albă. În dreapta uşii, la doi- trei metri, se află o bancă lungă şi albă. Pe bancă aşteaptă o bătrână albă, îmbrăcată în alb, cu părul alb şi are lângă ea o sacoşă albă.
Uşa se deschide şi iese o tânără in jur de 20- 25 de ani. Tânăra este este albă şi părăseşte scena cu un mers alb, de fantomă. Uşa neagră rămasă între-deschisă. Se aude o voce groasă de bărbat:”urmatorul! ” bătrâna se ridică precipitată, emoţionată, îşi ia sacoşa şi intră în încăperea bizară; uşa scoate un sunet alb, gol, mor – sunetul specific capacului de sicriu când este închis pentru totdeauna.
Pe bancă au mai rămas câţiva oameni: o bătrână albă cu o sacoşă albă la picioarele ei albe( ai zice că este aceeaşi bătrână care tocmai a intrat in cabinetul de psihiatrie). Mai este o tânără albă ( ai zice că este tânăra care a ieşit la început din cabinetul de psihiatrie, dar nu, nu este aceeaşi...). se mai găseşte un bătrân alb, cu o barbă lungă albă şi se joacă cu un baston alb. Lângă bătrân se mai găseşte pe bancă un tânăr alb, cu părul negru şi lung. Îmbrăcămintea tânărului este ruptă, ai zice că este un cerşetor alb, dar nu, nu este...
Se mai observă la toate personajele ticuri extrem de nervoase: bătrâna îşi deschide şi îşi închide într-una sacoşa; bătrânul bate un ritm monoton cu bastonul; tânăra îşi muşcă buzele şi îşi trece disperant de getele pe formele feţei; tânărul tace şi priveşte într-un punct fix alb.da, ticul lui este tăcerea obsesivă şi privirea fixă, masturbată. Se va observa că tânărul va clipi foarte rar, ... cam odată la 10 minute, sa zic aşa...
Peste nu foarte mult timp, bătrânul va începe să râdă dee unul singur, bătând ritmul cu bastonul. Bătrâna îl v aurma, acompaniindu- l cu sacoşa ei– râs de bătrână nevrotică. Dar râsul nu trebuie să zgârie, este un râs sec. Tânăra îi priveşte muşcându- şi buzele şi schiţând zambete angoasate. Tînărul... inert la maxim.
Privirile celor doi tineri, străini unul de celălalt, se vor întâlni; tânăra se va ridica şi se va aşeza lângă el. Se vor privi fix, se vor săruta chiar, un sărut banal, uscat, mort. Apoi se vor ţine de mână şi se vor privi ochi în ochi, obsesiv, foarte apropiaţi unul de celălalt. Pentru câteva clipe ei se vor săruta cu ochii..da, mai exact, se vor săruta cu genele, va fi o atingere intre genele lor.. un fel de metafora al sensibilităţii lor..
Bătrânii vor mai scoate din când în când zgomote ciudate, râsul lor este mai degrabă, inuman, de parcă ar râde doi îngeri cu buzele cusute. Tablou simbolist, chiar expresionist– banca de aşteptare este ocupată la un capăt de doi bătrâni iar la celălalt capăt de doi tineri, distanţa dintre cele două generaţii este ca un gol, ca o prăpastie...
Un gol în care ar mai încăpea o persoană...


Bătrâna ( îşi deschide sacoşa, scoate din ea o poză, i- o arată Bătrânului) : E fiica mea, e plecată în America (zâmbeşte alb, satisfăcută, privind poza)
Bătrânul (gesturi tandre) : oho, e bine, e bine, ştiţi vorba aceea... în america? e bine în america mi- a plecat şi fiul mi- a plecat şi fiica... eu nu am copii, în schimb am crescut o pisică şi un canar.dar... a murit...
Bătrâna: e atât de trist cînd moare o pisică...
Bătrânul: he he he, nu aţi înţeles... nu pisica a murit, ci canarul, l- a mâncat pisica...
Bătrâna ( îşi pune mâna în dreptul inimii) : dumnezeule, ce tragic, să vă manânce canarul...presupun că acum aţi închis pisica în colivia canarului să o pedepsiţi, nu? Pentru că aşa se procedează...
Bătrânul ( privindu- şi bastonul) : nu, doamnă, nu înţelegeţi cum merg lucrurile..?!.. trebuia să se întâmple şi.. la urma urmei.. nu a fost doar un instinct animalic al pisicii mele, ci şi un principiu metafizic.. şi anume, ideea de a se hrăni cu zbor...
Bătrâna: dar este absurd ceea ce spuneţi...
Bătrânul: evident, evident ca este absurd, altfel de ce am mai vorbi, dacă nu în bunul simţ al absurdului?! Totul este absurd, dragă doamnă, dar să revin la principiile pisicii mele, pentru că da, pisica mea are principii... şi cel mai evident principiu al ei este de a nu mânca şoareci..nu ştiu de ce...dar îi respect deciziile. Bineînţeles că pisica mea şi vorbeşte, vorbeşte cursiv chiar limba rusă, franceză şi engleză...
Bătrâna: dar este absurd, pisicile nu vorbesc...
Bătrânul: evident, evident că nu vorbesc, de altfel cum am şti noi că ele nu vorbesc decât auzindu- le vorbind? ( face cu ochiul) ehei... dragă doamnă, sunt lucruri pe care trebuie să le cauţi cu ochii din ochii minţii..
Bătrâna ( autoritară) : domnule dragă, un lucru este clar şi lucrul acesta îl ştiu sigur şi anume... să nu- mi spuneţi că nu este aşa, dar... se ştie faptul că ochii din ochii minţii nu au pleoape, sunt ochi de iepure.
Bătrânul: nu vă contrazic, de altfel, iepurii aleargă foarte repede şi...ochii din ochii minţii trebuie să fie foarte rapizi...dar... să revin la pisica mea... ea a ales să mănânce canarul din colivie doar din motivul zborului limitat, pentru că acest canar şi- a dezvoltat zborul între pereţii de fier ai coliviei, între gratiile ei....şi ştiţi de ce a ales pisica mea asta?
Bătrâna: dar v- am spus că fiica mea este în america?
Bătrânul: oho, e bine, e bine, ştiţi vorba aceea... în america? E bine în america, mi- a plecat şi fiul, mi- a plecat şi fiica...

( reamintesc, cei doi tineri in tot acest timp se privesc ochi în ochi neclipind, adânc, adânc...)

Bătrâna: de ce?
Bătrânul: de ce de ce ?
Bătrâna: pisica dumneavoastră, de ce a ales....
Bătrânul: da, da, mi-am amintit... de ce?
Bătrâna: păi nu ştiu de ce....de aceea vă întreb, de ce?
Bătrânul (face cu ochiul) : pentru că micuţa felină îşi cunoştea limitele foamei de zbor, de aceea a ales să mănânce canarul...
Bătrâna: de aceea a ales...
Bătrânul: altfel, dacă pofta ei de a mânca mai mult zbor ar fi fost cu adevărat mare, s-ar fi dus afară în parc şi ar fi înhăţat ea de pe acolo vreun porumbel...ceva....pasăre în care zborul este infinit...dar vedeţi dumneavoastră, stimată doamnă, cum ar încăpea zborul infinit în stomacul mic al pisicii mele??! Pisica mea ete tare deşteaptă...sau...(râde) mai sunt pisici, am văzut la ştiri la televizor, care sar şi agţă tot ce zboară pe cer...
Bătrâna Bătrâna ( mirată) : pisici zburătoare?
Bătrânul: nu, doamnă, nu...pisici proaste, nu ca a mea, pentru că...
Bătrâna ( mirată, îl întrerupe) : dar ca să atingi cerul trebuie să zbori, din câte ştiu eu...
Bătrânul (face cu ochiul) : ha, nu..nu... ele doar sar, sar şi înhaţă tot ce conţine în esenţa fiinţei zbor... dar ştiţi ce păţesc pisicile care fac toate astea? Mor balonate, da, mor balonate pentru că... auziţi, unele înhaţă şi mănâncă avioane (râde) hahaha, ce pisici proaste, să mănânce avioane, e clar că tipul acesta de zbor le-a fost fatal...
Bătrâna ( tot mirată) : dar cerul este cer, domnule, nu vă supăraţi...au pisicile cumva aripi?
Bătrânul: greşit doamnă, cerul nu este cer decât în cer, în rest... cerul este tot ce nu este pământ... cerul poate fi şi aici..( pune mâna la o distanţă de 5 centimetri de podea) da, aşa este, cerul poate fi şi aici...cerul este tot ce nu este pământ, tot ce nu este solid...
Bătrâna: aveţi dreptate, este cer acolo jos... se văd păsările cum zboară şi...ia uitaţi-vă...şi un avion....incredibil, incredibil....avem cerul la picioare...

( acum toate personajele vor repeta pe rând şoptit, obsesiv....avem cerul la picioare...)

Bătrânul : dar pisica mea nu a făcut gafele confraţilor ei, este foarte deşteaptă.
Bătrâna ( încă privind cerul de deasupra podelei) : totuşi, trebuia să o pedepdiţi închiuând-o în colivie...
Bătrânul : cum să fac aşa ceva, nu înţelegeţi că este ca un copil pentru mine, dumneavoastră aşa vă pedepsiţi copiii?
Bătrâna ( tristeţe fericită) : nu v- am spus că fiica mea este în america?
Bătrânul : oho, e bine, e bine... ştiţi şi vorba aceea... în america? E bine în america, mi- a plecat şi fiul, mi- a plecat şi fiica...
Bătrâna: aveam ciudata impresie că v- am mai spus..
Bătrânul : glumiţi, acum vă aud pentru prima dată...să vă trăiască...acolo în america...oho, e bine, e bine...
Bătrâna: şi dumneavostră să vă trăiască pisica...
Bătrânul : nu.... pisica mea nu este în america, nu ar trece ea flegma de ocean într- un avion...v- am spus, e prea deşteapta...
Bătrâna: să vă trăiască, atunci, oriunde ar fi...
Bătrânul : mulţumesc mult, dar pisica mea este moartă, a lovit- o maşina când am trimis- o după mâncare de pisici...
Bătrâna ( tristă, cu adevărat tristă) : vai, dumnezeule, e atât de trist când moare o pisică...
Bătrânul(senin) : da, este, dar...moartea este necesară...este necesară...da...
Bătrâna: de- aia purtaţi dumneavostră doliu, înţeleg acum... motivul pentru care aveţi barba lungă....
Bătrânul : nu...nicidecum...barba mea este albă...
Bătrâna: doliu alb... e atât de trist când moare o pisică...unde aţi înmormântat- o?
Bătrânul : în cimitirul bellu, lângă eminescu, pisica mea îl adora, îmi recita mereu poezii de eminescu...
Bătrâna: ce frumos! Să înţeleg că ţi duceţi dorul, de- aia aţi venit la spital... să cosultaţi un specialist?!?
Bătrânul : îmi este câteodată dor de ea, dar m- am obişnuit... a murit acum patru zile ( senin) cum mai trece timpul...
Bătrâna: da, oricum .... e bine că aţi venit aici... un specialist vă va ajuta să treceţi repede peste această depresiune... e cel mai bun doctor de psihiatrie din ţară aici... e chiar fiica mea din america... eu asta ştept...să. şi consulte pacienţii, după care să mă duc şi eu pe la ea prin america, ştiţi...să mai stăm şi noi de vorbă...
Bătrânul ( face semn spre uşa neagră) : fiica dumneavoastră din america este doctor?...
Bătrâna ( face şi ea semn către uşa neagră) : da, este aici...in america... are consultaţii...aştept să termine cu pacienţii, nu am mai văzut- o de mult timp...
Bătrânul : da, trebuie să o vedeţi, nimic nu- i mai rău ca dorul mamei de copil....şi... frumos totodată, vreau să spun...( senin) dar ce nu mai ajungem odată?
Bătrâna: unde?
Bătrânul : la cimitirul bellu... tramvaiele astea merg cam încet în ultimul timp...
Bătrâna: dar aici sunteţi la psihiatrie, fiica mea este psihiatru... aici....( arată spre uşa neagră) în america...
Bătrânul : doamnă, iar vă înşelaţi, aici suntem în tramvai...
Bătrâna: domnule, suntem la psihiatrie, înăuntru, după această uşă neagră este fiica mea, psihiatrul, în america...nu v- am mai spus?
Bătrânul : imposibil, acum aud pentru prima data...oho...e bine, e bine în america... nu ştiţi şi vorba aceea...în america? E bine în america, mi- a plecat şi fiul, mi- a plecat şi fiica...
Bătrâna: şi deci... aici nu poate fi tramvaiul...
Bătrânul : doamnă dragă, calmaţi- vă, o să ajungem fiecare unde doreşte, eu la cimitirul bellu, iar dumneavoastră in america... asta e... tramvaiele merg incet în ultima vreme, aveţi răbdare...
Bătrâna: dar domnule, aici nu este tramvai, este psihiatria, citiţi acolo....
Bătrânul : da, văd, o staţie oarecare, aveţi dreptate.... suntem cam de mult la ea, dar v- am mai spus, răbdare, aveţi răbdare... cu răbdare transformi zahărul în sare, nu ştiţi vorba aceea...heheh
Bătrâna ( încet, pentru sine): sărmanul om, moartea pisicii l- a afectat atât de tare încât... dar....nicio problemă.. aici, fiica mea îl va ajuta... e aici... în america, după uşa asta neagră...speranţa mea şi- a tuturora...
Bătrânul : ce spuneaţi?
Bătrâna: nimic, nimic... spuneam că...da... să avem răbdare, tramvaiele merg prost în ultima vreme...

( se aşează o tăcere adâncă între cei doi bătrâni... ei aşteaptă: el asteaptă să ajungă la cimitirul bellu; ea aşteaptă să- şi întâlnească în cabinetul de psihiatrie fiica din america.
Acum, atenţia se va îndrepta spre cei doi tineri...care până acum s- au privit adânc în ochi...)

Tânăra : ai ochi frumoşi...
Tânărul : şi tu ai ochi frumoşi, ai şi pleoape..frumoase...
Tânăra : şi tu ai pleoape frumoase, ai şi gene frumoase...
Tânărul : şi tu ai gene frumoase, ai şi ochi frumoşi....
Tânăra : şi tu ai ochi frumoşi...
Tânărul : da?
Tânăra : da...
Tânărul : asta înseamnă că te- ai îndrăgostit de mine?
Tânăra : da... tu te- ai îndrăgostit de mine?
Tânărul : nu, dar mă voi îndrăgosti de tine.
Tânăra : cand? Eu deja m- am plictisit de când m- am îndrăgostit, tu neîndrăgostindu- te de mine...( puţin ameninţătoare) când?
Tânărul ( o priveşte obsesiv) : chiar... ( pocneşte din degete)...chiar...acum....gata! m- am îndrăgostit de tine.. mă crezi, ai încredere în mine?
Tânăra ( fericită) : am încredere în tine, tu ai încredere în mine?
Tânărul : am încredere în tine, dar tu de ce ai încredere în mine?
Tânăra : Tânărul : pentru că nu am încredere în mine, dar tu de ce ai încredere în mine?
Tânărul : pentru că am încredere în mine... tu nu eşti tu, tu eşti eu...
Tânăra ( îşi dă o palmă peste frunte a mustrare): evident, evident că eu nu sunt eu, ci eu sunt tu... dar... tu cine eşti?
Tânărul : eu sunt eu, nichita...
Tânăra ( radiază): tu eşti tu, nichita, iar eu sunt tu, nichita, iar....noi.... suntem nichita şi nichita...
Tânărul : da, da, nu mai şti? Ne- am cunoscut pe internet...
Tânăra : ...nu- mi imaginam să fii atât de... atât de... atât de frumos... vorbesc serios, eşti frumos, ai ochi frumoşi, ai păr frumos, ai gură frumoasă, ai nas frumos...( îi dă părul după urechi) ai urechi frumoase...ia zâmbeşte...( tânărul zâmbeşte) ai zâmbet frumos, ai dinţi frumoşi şi... eşti îmbrăcat frumos, ai nişte zdrenţe frumoase....
Tânărul : mă bucur dacă sunt frumos... pentru că eu fiind frumos, eşti şi tu frumoasă, nichita...
Tânăra : ..nichita...

(se îmbrăţişează, se sărută)

Tânăra : şi... săruţi frumos, ai o limbă frumoasă... când taci, taci frumos...iar când vorbeşti, vorbeşti frumos... privirea ta este frumoasă...şi punctul fix la care te uiţi de mai bine de zece minute este frumos şi...( îl miroase) şi miroşi frumos, miroşi alb...
Tânărul : dar şi tu eşti frumoasă, crede- mă...a fost scris să ne întâlnim, a fost scris şi în ziare... nu le- ai citit?
Tânăra ( visătoare): da......( se sărută)... te superi dacă te muşc de buză?
Tânărul : nu... chiar insist...
Tânăra ( îi muşcă buza): ai şi un gust bun şi frumos...( Tânărului îi curge un firicel de sânge din buză) sângele tău este foarte frumos şi foarte bun şi foarte roşu....(banal)... aş vrea să..pictez un tablou cu sângele tău foarte roşu...şti, eu pictez, sunt artistă...
Tânărul ( interesat de idee): ce fel de tablou?
Tânăra : aş vrea să pictez cu sângele tău foarte roşu o intersecţie foarte roşie, cu un semafor roşu...în intersecţia foarte roşie să aştepte maşini foarte roşii, iar pe trecerea de pietoni foarte roşie, ...să treacă pietoni foarte roşii...şi....să fie seară...seară foarte roşie...un cer foarte roşu şi pe cer păsări foarte rosii zburând şi ţipând foarte roşu...şi...şi... să fie şi luna şi soarele foarte roşii, stând de vorbă la un pahar de vin foarte roşu...să bată un vânt foarte roşu, iar copacii foarte roşii să se aplece după frunzele roşii căzute şi să le pună la loc pe ramurile foarte roşii....da....şi...şi...i. aş pune numele....sângele tău foarte roşu... (entuziastă) ce zici, îţi place?
Tânărul : genial, vorbesc serios...şi de ce nu o faci?de ce nu incepi să pictezi tabloul chiar acum...direct pe cămaşa mea albă...
Tânăra : nu am pensulă...
Tânărul : poţi folosi...poţi folosi buza....da, pictezi cu buza....ţi- o înmoi în sângele meu şi tot aşa...asta e, asta e...( dă să- şi scoată cămaşa)...
Tânăra : bine, bine, dar...nu- ţi da cămaşa jos, nu vreau să ne privească tot parcul....voi picta cu cămaşa pe tine....
Tânărul (mirat): dar...aici...
Tânăra (şopteşte): da...mai sunt şi..bătrâneii ăştia chiar lângă noi...haide , fii serios....puţin respect....
Tânărul : dar aici...nu suntem în parc, suntem la psihiatrie, uite uşa neagră...scrie mare....PSIHIATRIE...
Tânăra( mirată): nu...pe internet ne- am înţeles să ne întâlnim în parc..aici este parcul...
Tânărul :
Ne- am înţeles noi...dar... eu am zis să te aştept la psihiatrie...ce mai contează din moment ce ne- am întâlnit..?...
Tânăra : cum să nu conteze....ne- am întâlnit noi...dar... ne- am întâlnit în locuri diferite... tu eşti la psihiatrie iar eu sunt în parc...dacă nici noi nu suntem noi?
Tânărul : of, cum să nu fim noi...? tu eşti eu, te recunosc...iar.... eu sunt eu...mă recunosc..dar bine, dacă tu vrei să pictezi tabloul cu cămaşa pe mine, e- n regulă, nu te supăra...
Tânăra : dragule, aici este parcul, nu vezi?(priveste fix) ia uite, ia uite...copiii...aleargă...ia uite...vântul jefuieşte un copac de frunze...uite...repede...să sunăm la poliţie...vezi, vezi?
Tânărul : draga mea...aici este psihiatria... eu văd doar alb, alb de spital peste tot...
Tânăra : şi... de ce ai vrut să ne întâlnim aici...?
Tânărul : nu ştiu, m- a atras ceva, poate albul ăsta...
Tânăra : atunci eu ce caut aici, eu ştiam că trebuie să ne întâlnim în parc...ce caut aici, ha?
Tânărul : poate ai fost şi tu atrasă de... albul ăsta...nu ştiu.... dar...ai uitat? Tu eşti eu.asta e. Asta e. Uită- te la mine, mă vezi, te vezi?
Tânăra : da, sunt lămurită... credeam că te- am pierdut, ce mai contează locul, nu? Bine, o să pictez tabloul, dar cu cămaşa pe tine, sunt oameni mulţi în parc...
Tânărul : bine, doar că nu sunt prea mulţi oameni pe aici, la psihiatrie...doar bătrânii aştia doi...dar... ia stai puţin...( se adresează celor doi bătrâni) domnilor, nu vă supăraţi, unde ne aflăm aici? Iubita mea susţine că suntem în parc, dumneavoastră ce credeţi?
Bătrânul: se înşeală amarnic, fiule, aici suntem în tramvai... mai avem puţin şi ajungem la cimitirul bellu, la pisica mea şi la eminescu...
Tânărul : sunteţi sigur, domnule?
Bătrânul: foarte sigur, fiule, răbdare, cu răbdare transformi zahărul în sare...nu şti vorba aceea...heheh...
Bătrâna: domnul se înşeală la fel de amarnic, aici suntem la psihiatrie... fiica mea este doctor specialist...chiar aici... în america...după uşa neagră...
Tânărul : da... psihiatrie ( se strâmbă puţin).... are dreptate, vezi draga mea?

( seninătate şi lumină pe feţele celor patru personaje. Tragism nemaipomenit.)

Bătrânul: aveţi dreptate, ajungem acum... dar uite, s- a pus şi ploaia.....nicio problemă... nicio grijă... în tramvaie nu plouă...( a vorbit totul şoptit, ca pentru sine)
Bătrâna: psihiatria america...după uşa neagră...fiica mea este doctor psihiatru...chiar aici...
Tânăra: ce tot spune bătrânul ăsta? ...că nu plouă... e frumos în parc....doar cad frunzele, nu plouă, nu... se vede clar, cu ochiul liber....
Tânărul ( acelaşi joc, vorbeşte ca pentru sine): aici este psihiatria şi oamenii ăştia nu ştiu unde se află... oamenii ăştia sunt nişte nebuni, dar eu... ce caut aici... eu ştiu că este psihiatria dar de ce am venit aici...? să fie vorba de câmpul magnetic psihologic al acestui alb de spital....? nu ştiu, dar eu nu sunt nebun...în niciun caz...nu...( către Tânără) nichita, mai pictezi tabloul ăla? Mi s- a uscat sângele pe buze, cu ce o să mai pictezi?
Tânăra(diabolocă): nu- ţi face griji.... că....( clănţăne şi îşi arată dinţii) încă mai am incisivii şi molarii....hai, hai să începem...

( se vor stinge luminile, albul se va transforma în negru... acest moment artistic
Nu va putea fi urmărit de spectator din motivul de a respecta intimitatea creatoare a Tinerei. De asemenea, acest moment este plin de erotism... regiyorul trebuie să ţină cont de aceasta...
Muzică halucinantă, psihedelică.foarte multă percuţie, foarte multe efecte de bas şi de clape....vocea poate da puţin spre black metal...sugestie: poate fi folosita chiar piesa careful with that axe, eugene a trupei pink floyd..
După acest moment de transă, totul se va relua...bătrânii tac în continuare....aceleaşi jocuri şi ticuri nervoase)

Tânăra( spoită cu roşu pe buze): gata, e gata...
Tânărul : e gata tablou?
Tânăra( senină, puţin obosită, mândră): da, nu- l vezi?
( pe cămaşa Tânărului se observă pete de sânge înghesuite, abstracte, mari şi mici... care trebuie să fie tabloul mult dorit---)
Tânărul ( se priveşte fascinat): superb! Eşti un geniu, iubito, câtă delicateţe în forme, câtă frumuseţe...( către cei doi bătrâni) ce ziceţi, vă place,ei, vă place tabloul?
Bătrânul: sunt de acor cu tine, fiule, vezi, arta bună în tramvai se naşte...
Bătrâna: putea fi şi mai reuşit...dar merge...fiica mea apreciează foarte mult arta...nu ar strica dacă l- ar vedea şi ea....să vedeţi ce încântată va fi când ne va vedea....
( Bătrânii cad iar în tăcere)
Tânărul : genial, genial...vino la mine...vino...
Tânăra: mă bucr că îţi place...dar...cum bine spunea şi doamna, se putea şi mai bine..
Tânărul : şşş, nu se putea mai bine... ea e doar invidioasă pentru că fiica ei din america nu este la fel de genială ca tine...( se sărută)... cât mă bucur că te- am întâlnit...
Tânăra: cât mă bucur că te- am întâlnit...
Tânărul : zi şi tu ceva...
Tânăra: ceva...
Tânărul : zi altceva, altceva...
Tânăra: altceva...alteva...
Tânărul : ai ochi frumoşi..
Tânăra: şi tu ai ochi frumoşi...şi ai şi pleoape frumoase...
Tânărul : şi tu ai pleoape frumoase...şi ai şi gene frumoase...
Tânăra: şi tu ai gene frumoase şi ai şi ochi frumoşi...
Tânărul : şi tu ai ochi frumoşi...
Tânăra: da?
Tânărul : da...
Tânăra: asta înseamnă că te- ai îndrăgostit de mine?
Tânărul : da... tu te- ai îndrăgostit de mine?
Tânăra: nu, dar mă voi îndrăgosti de tine...
Tânărul :când? ( puţin agresiv, ameninţător) eu deja m- am plictisit de când m- am îndrăgostit de tine, tu neîndrăgostindu- te de mine...când?
Tânăra ( privire obsesivă): chiar... (pocneşte din degete)... chiar... acum....gata, m- am îndrăgostit de tine...ai încredere în mine?
Tânărul ( fericit): am încredere în tine... tu ai încredere în mine?
Tânăra: am încredere în tine... dar tu de ce ai încredere în mine?
Tânărul : pentru că nu am încredere în mine....dar....tu de ce ai încredere în mine?
Tânăra: pentru că am încredere în mine...tu nu eşti tu, tu eşti eu...
Tânărul : evident, evident...că eu nu sunt eu, ci eu sunt tu..dar, tu cine eşti?
Tânăra: eu sunt eu, nichita...
Tânărul ( radiază): tu eşti tu, nichita...iar...iar eu sunt eu, nichita.....iar noi doi suntem nichita şi nichita..
Tânăra: da... ai dreptate....nu mai şti...ne- am cunoscut pe internet....a fost scris ca noi doi să ne întâlnim... a fost scris şi în ziare....nu le- ai citi?
Tânărul :da...
Tânăra: da...

( transă... se privesc, se sărută.... se scufundă apoi într- o tăcere adâncă şi se privesc din nou obsesiv în ochi, ca la începutul piesei...în cazul bătrânilor, la fel...tăcere...
Muzică. Eventual...dead can dance
De sus, vor fi coborâte pe funii, pancarde...pe care sunt scrise diferite mesaje. Pe una dintre pancarde scrie: „dumnezeu a murit”... pe alta scrie:”dumnezeu e homosexual „...iar pe alta scrie:”dumnezeu vrea putere, bani şi sex”
Din partea stângă a scenei se aud zgomote, după nu foarte mult timp intră în scenă un bătrân îmbrăcat în alb, dar un alb foarte diferit de albul predominant al scenei şi al decorului, un alb murdar...Bătrânul are părul nualb(gri), are barbă de cîteva zile...intră în scenă citind mesajele de pe pancarde...)

Dumnezeu(citind, intră ceremonios):...mmmda....dumnezeu a murit...îl recunoşti pe nietzsche de la kilometri întregi...mda...dumnezeu e homosexual...cine, nu a ascultat nirvana..hehe,, mare poet, mare poet cobain ăsta....mda...mda...dumnezeu vrea putere, bani şi sex... pink floyd toată ziua dragilor,...cui nu- i place pink floyd să- i fie ruşine...da, pink floyd...( este întrerupt de un Actor– Spectator, care este puţin revoltat)..
Actorul– Spectator: nu, vă înşelaţi, este vorba de albumul solo al lui roger waters...
Dumnezeu: da, da...geniul trupei britanice.... este totuşi vorba de un membru al trupei pink floyd..
Actorul– Spectator: dar aţi uitat să precizaţi lucrul acesta....
Dumnezeu( amuzat): bine, domnule, dacă ţineţi neapărat....da, versurile sunt din piesa...what god wants?...de pe albumul solo al lui roger waters, care se numeşte...amused to death...

(Actorul– Spectator se calmează şi se aşează jucându- şi în continuare frumosul rol de spectator...)

Dumnezeu: da... toate pot fi adevărate... toate se referă la dumnezeu, şi toate pot fi adevărate... toţi marii artişti şi filozofi m- au privit ca pe un Om ... şi bine au făcut...pentru că aşa este...dumnezeu este Om....şi este logic...este logic ca şi el să moară... şi lui să- i placă sexul...nu contează că este homo sau hetero...pentru că dumnezeu este om...dar este şi femeie şi bărbat totodată..... e logic să se întâlnească şi la dumnezeu dorinţa... şi mai ales voinţa de putere, de a trăi....şi...da....eu sunt dumnezeu....lucrurile astea nu vi le spune altul decăt dumnezeu în persoană....
( se îndreaptă către cei de pe bancă, până acum adresându- se publicului...).... domnilor, doamnelor.... eu sunt dumnezeu şi îmi pare bine să vă cunosc, pentru că... de fapt... vă ştiu... eu v- am creat, vorba aceea...hehe... ( se indreaptă către ei)...dar voi mă ştiaţi?....
( cei de pe bancă dau impresia cvă nu îl aud) nu mă ştiaţi? Ei bine, eu sunt.. eu sunt dumnezeu....se tot vorbeşte despre mine...nu vă speriaţi... sunt şi eu tot om... (nicio reacţie pe feţele personajelor).... ia să mă aşez puţin pe bancă, sunt foarte obosit...pot să mă aşez, nu?( niciun răspuns... se aşează între bătrâni şi tineri....) sunteţi foarte tăcuţi...dar....(rânjeşte) ...tăcerea este dumnezeiască... cu toate că eu vorbesc cam mult, prea mult...( i se adresează Bătrânei) doamnă, nu vă supăraţi, aveţi un ceas?
Bătrâna: am.
Dumnezeu: nemaipomenit...îmi spuneţi şi mie....
Bătrâna (fără să facă vreun efort să afle cât este ceasul...): v- am spus domnule, că fiica mea este în america..?
Dumnezeu(zâmbeşte): dar.. este nemaipomenit, doamnă, în america este bine...americanii mi- au prescurtat numele, ei îmi zic simplu...god...
Bătrânul: oho, e bine, e bine doamnă dragă... e bine în america...(către dumnezeu) nu ştiţi domnule, este şi vorba aia...în america?e bine în america, mi- a plecat şi fiul, mi- plecat şi fiica...
Dumnezeu: da, da... în america e bine...(către bătrână)şi... îmi spuneţi şi mie cât este ceasul?

( acum se va auzi Tânărul vorbind cu dumnezeu, dar nu- şi va schimba poziţia corpului, va continua să privească în ochii Tinerei...)

Tânărul (voce puţin rea): dar de ce vă trebuie să ştiţi cât este ceasul, nu sunteţi dumnezeu? Ar trebui să ştiţi măcar lucrul acesta, domnule dumnezeu...
Dumnezeu(surprins că Tânărul îi vorbeşte): dumnezeu nu trebuie să ştie tot, puştiule... şi mai ales cât este ora...dumnezeu nu are voie să poarte timpul după el... dumnezeu nu o să poarte niciodată timpul după el...timpul şi spaţiul, timpul şi spaţiul...( la ultima replică se sugerează o idee de ecou)
Tânărul : atunci de vă interesează?
Dumnezeu( ironic): socializez, puştiule, socializez... mă interesează... pentru că sunt om, am anumite nevoi...,,
Tânărul :nu sunteţi om, domnule dumnezeu, sunteţi dumnezeu... e foarte tragic să- l văd pe dumnezeu subapreciindu- se în aşa hal...e tragic să fii om, domnule dumnezeu... şi dacă vreţi să ştiţi... eu nici nu cred în dumneavoastră... sunt ateu...
Dumnezeu: ştiu, ştiu... şi îţi mulţumesc pentru asta... vă mulţumesc tuturor ateilor pentru asta, voi sunteţi singurii care mă înţelegeţi....
Tânărul (sec): nu, domnule, care vă neagă...
Dumnezeu: în fine, cu toate că ateismul nu există şi nu şi- a justificat logic principiile, cu toate astea... voi sunteţi singura mea mândrie... voi mă lăsaţi să respir, fără voi aş lua- o razna... şi dacă vrei să ştii... şi ei sunt ateu...
Tânărul : sunteţi jalnic, domnule dumnezeu, sunteţi absurd... sunteţi totodată... absurd de jalnic şi jalnic de absurd...
Bătrânul( intră în discuţie destul de aprins): evident, evident că este absurd... altfel de ce ar mai fi, de ce am mai fi.?.. totul este absurd, fiule...
Dumnezeu: domnul are dreptate, totul este absurd... faptul că stai de vorbă cu dumnezeu cum ţi se pare?
Tânărul : eu nu sunt absurd, pentru că eu sunt ateu, deci neg divinitatea...
Dumnezeu: deci te negi pe tine...şi nu numai... negând divinitatea, negi şi ipoteza de a fi ateu... vezi? Totul este logic de absurd...
Tânărul : să zicem... dar ce mă frământă pe mine este faptul că nu purtaţi ceas... de ce nu purtaţi ceas? Sunteţi interesat de timp dar nu purtaţi ceas... vă este frică.. aveţi o fobie...domnule dumnezeu, fobia dumneavoastră este timpul.... aşa este... vă este teamă de timp, de gândul că nu veţi mai fi... nu controlaţi situaţia şi o ştiţi destul de bine...
Dumnezeu(aplaudă): bravo, puştiule, psiholog te fac... poate ai dreptate, dar... numai în cazul în care mi- e frică de mine, pentru că te anunţ cu cea mai mare plăcere... eu sunt timpul... dar... ia gândeşte- te şi tu puţin...( se strâmbă puţin) dumnezeu să poarte ceas la mână...?nu, nu... ar fi o imagine prea...
Tânărul ( îl întrerupe): îl ţineţi în buzunar dacă nu la mână...
Dumnezeu(timbru gros, puţin revoltat): dumnezeu nu poartă ceas!!!
Tânărul ( scurt): argumente.
Dumnezeu( se ridică de pe bancă): eu sunt dumnezeu, dumnezeu l- a creat pe om... dar mai întâi de toate, dumnezeu l- a creat pe dumnezeu. S- a dovedit de presocratici că primul dumnezeu de la care a pornit totul..., cauza primă, primul motor... ar fi fost Apeiron, aşa l- au numit ei... eu sunt un dumnezeu tânăr, un copil al lui Apeiron, unul dintre copiii mai mici. Am 2000 de ani şi tatăl meu adoptiv este isus. D, eu sunt dumnezeul creştin...
Şi cum spuneam, Apeiron a creat omul, cea mai complexă creaţie a lui... apoi omul, când a conştientizat că este om, l- a creat pe dumnezeu... l- a creat din nevoia de ordine şi de lege... o nevoie a ierarhiei, puştiule....eu nu sunt altceva decât o lege, sunt puterea, judecătorul...dar...mie- mi place să mă numesc Om...a, şi nu este adevărat când se spune că isus este fiul lui dumnezeu... el este tatăl lui dumnezeu...
Tânărul: şi atunci.. care este diferenţa dintre mine şi dumneavoastră, domnule dumnezeu, şi eu sunt om şi dumneavoastră?
( readuc aminte poziţia Tânărului în această discuţie... are o poziţie fixă, vorbind rece şi privind în ochii Tinerei)
Dumnezeu: tu nu eşti om, de fapt, omul nu este om...mi- a ieşit ceva ionescian: omul este om, dar omul nu este om...haha...după ce a conştientizat că este om, omul a încetat să mai fie om şi a devenit ideea de om... omul a devenit propria lui idee...tu eşti o idee de om, nu un om.... plantele şi animalele nu vor fi niciodată idei de plante şi de animale, pentru că plantele şi animalele nu conştientizează ceea ce sunt... ele pot fi idei de plante şi de animale...numai în concepţia omului... pentru că el ştie...
Totul este concret până la om, dar prin simplul fapt că el gândeşte omul devine o fiinţă abstractă... de aceea este omul idee de om, pentru că ideile sunt abstracţiuni care pot fi exploatate doar cu raţiunea...
Chiar şi faptul concret că omul există, este abstract... pentru că apare întrebarea, pusă tot de om, de ce există omul?... şi totul este abstract...
Da, putem spune că în cazul ideii de om, concretul este abstract.... singurul lucru concret este abstractul...( îl priveşte superior pe Tânăr...).. ideio!
Tânărul: un lucru este clar domnule dumnezeu, nu sunteţi chiar atât de mare şi de tare ... aţi îmbătrânit, o să vă mănânce viermii.... şi până la urmă poate chiar omul...( ironic) ba nu, mă scuzaţi, poate chiar ideea de om o să vă ucidă... şi se vor adeveri vorbele lui nietzsche...:”dumnezeu a murit...”... el a prevăzut totul, da...
Dumnezeu: ai dreptate într- un fel.. dar cu cât îmbătrânesc, prind putere.. e clar, puştiule, dumnezeul creştin va trăi veşnic, atâta timp cât există democraţie...cât despre nietzsche, să ştii că l- am citit şi eu... şi l- am citit cu plăcere, ţi- am mai spus, dumnezeu iubeşte tot ceea ce îl neagă şi ceea ce se răscoală împotriva divinităţii.. te iubesc, puştiule...
Tânărul(sarcasm fin): sigur... şi eu te iubesc tată.....din tot ce am înţeles eu, domnule dumnezeu... rezultă că doar ideile poartă ceasuri la mână... dar eu nu port ceas la mână...şi asta nu dintr- un anume principiu, ci pur şi simplu nu port... înseamnă că eu nu sunt o idee? Ba da, sunt... sunt...dar o idee care nu poartă ceas la mână, nu?( zâmbeşte) vă avertizez să vă cumpăraţi ceas, pentru că eu voi fi cel care va naşte un alt dumnezeu... iar pe dumneavoastră oamenii vă vore arunca la gunoi... vă vor amaneta îngerii şi sfinţii de doi lei... veţi deveni o idee, nu?o voi face, mă voi screme să nasc dumnezeul ideal mie...
Dumnezeu: jocuri cioraniene, ha?hehe....
Tânărul ( se întoarce spre dumnezeu cu o figură gravă): spuneţi- mi domnule dumnezeu... de ce ne- a creat Apeiron? Trebuie să ştiţi, nu aţi stat şi dumneavoastră de vorbă cu el, ca între patroni ai universului...?...
Dumnezeu: crezi că a stat cineva de vorbă cu el...?dar... cred că din plictiseală ne- a creat...da... cred că din plictiseală ne- a creat....
Tânărul(se întoarce brusc spre Tânără şi îşi îngroapă din nou privirile în ochii ei, voce seacă): da... din plictiseală...
Dumnezeu: şi şti unde s- a ascuns nenea Apeiron, de nu a stat nimeni de vorbă cu el..?... s- a ascuns în noi, în sinea noastră, în complexitatea de euri, s- a deghizat în cel mai insignifiant eu al nostru... ca să îl cunoască pe primul tată, omul trebuie să îşi cunoască sinea... se pare că nimeni nu a reuşit să- şi cunoască sinea...
Tânărul: nu- i rău... nu- i rău spus....ce ruşine, ce ruşine.... să te plictiseşti de unul singur, apoi şă- ţi cârpeşti marionete.. pentru ca mai apoi să te plictiseşti cu ele...şi ele cu tine.... şi ele cu ele...şi ele cu ele....

( sugestie: este nevoie de nişte marionete care să stea spânzurate....
Toată această discuţie dintre cei doi, dumnezeu şi tânăr, poate fi proiectată undeva pe pereţii scenei, iar replicile actorile fiind înregistrate pe o bandă, ceva...da, se sugerează detaşarea actorilor de propriul lor rol prin această tehnică....
Sau..: pentru această fază... cei doi actori îşi pot prezenta replicile pe anumite pancarde...etc, acest moment poate fi interpretat în unul dintre exemple, depinde de personalitatea regizorului....)

( tăcere)

Bătrâna( i se adresează lui dumnezeu): este două jumătate ceasul, domnule... mă scuzaţi că am întârziat cu răspunsul... dar.... mă gândeam la fiica mea din america.... chiar în america... după uşa neagră...
Dumnezeu: mulţumesc, doamnă, oho, e bine în america, e bine în america... ei îmi spun simplu god...
Bătrânul( învie şi el..): oho, e bine, e bine... în america... nu ştiţi şi vorba aceea...în america? E bine în america...mi- a plecat şi fiul, mi- a plecat şi fiica...
Dumnezeu: da, da... e bine...
Tânărul: da, da... e bine...
Tânăra: da, da... e bine...
Bătrâna: da, da... e bine...
Bătrânul: e bine, e bine...

( va avea iar o rupere...: cuplul Tânăr – Tânără va intra într- o amorţeală demonică, ochi în ochi, tăcere în tăcere....)

Bătrâna( către dumnezeu): domnule dumnezeu, dumnealui...( arată spre Bătrân) i- a murit pisica, nu puteţi să i- o înviaţi?doar sunteţi dumnezeu.... avea o pisică deşteaptă...
Bătrânul: ştia să vorbească trei limbi străine, plus limba română, plus limba maternă....limba pisicilor... şi ştiţi ce începuse să înveţe..?... limba câinilor...da... dar s- a dus...
Dumnezeu: asta este, moartea este necesară, domnii mei, este foarte necesară... este, este esenţa vieţii...
Bătrânul: asta îi spuneam şi eu doamnei, că a muri este o nevoie pe care orice fiinţă vie trebuie să o aibă... să aspire la ea...da....
Bătrâna: dar măcar pisica lui, domnule dumnezeu.... se ducea să cumpere mâncare pentru pisici....
Dumnezeu(parcă puţin trist): doamnă, nu vă daţi seama de ceea ce- mi cereţi... dacă eu fac lucrul acesta... dezechilibrez tot sistemul divin... şi nu- mi permit... eu sunt dumnezeu, am responsabilităţi... am depus un jurământ, nu se poate...
Bătrâna: dar dacă nici dumnezeu nu are suflet în el....
Dumnezeu: nu este vorba de suflet, doamnă, ci de principii... trebuie respectate principiile astea.. pentru că nu ne jucăm cu ele....
Bătrânul(aprobă cu bastonul): nu ne jucăm... dar râdem împreună....
Dumnezeu: total altă treabă, total altă treabă...
Bătrâna( delir, vorbeşte pentru ea): dacă nici dumnezeu nu are nicio putere...
Dumnezeu( râde auto- ironic): eu, dumnezeu, pot Tot... dar nu fac nimic...

( tăcere adâncă...)

Dumnezeu( zâmbeşte auto- ironic...): schoepenhauer spunea aşa: „ cine iubeşte adevărul, urăşte pe dumnezeu...” haha...hehe....aşa este, aşa este... câtă dreptate are amicul schoepenhauer aici...dumnezeu este o eroare..., o minciună... eu sunt dumnezeu.... sunt o roare şi voi o ştiţi, dar aveţi nevoie de erori, vă ţin în viaţă...( către Bătrână) doamnă nu- i aşa că... iubiţi adevărul... adică... iubiţi să vi se spună adevărul, nu- i aşa?
Bătrâna( tâmpă): da...
Dumnezeu( pocneşte din degete, tăios): atunci mă urâţi pe mine, dumnezeu... da,,...( râde) aşa este... este logic... spuneţi- o , spuneţi-o că mă urâţi....( clar, se observă dereglarea psihică a lui dumnezeu..)
Bătrâna( nervoasă): dar domnule... cum să... cum să vă urăsc...nu, în niciun caz...sunt o femeie credincioasă...
Dumnezeu( scurt): spuneţi- o!!! ( poruncind) spuneţi- o!!!
Bătrâna( urlă): îl urăsc pe dumnezeu!!!
Dumnezeu: mai tare, nu vă aude nimeni, nu vă aud parşivii de îngeri...
Bătrâna( rage): îl urăsc pe dumnezeu ( plânge, râde...) îl urăsc pe dumnezeu..!!..
Dumnezeu( către Bătrân): spuneţi- o şi dumneavoastră!
Bătrânul( se gândeşte puţin, apoi vorbeşte foarte calm, dar destul de tare): îl urăsc pe dumnezeu!!
Dumnezeu(încântat): da... şi ştiţi ceva? Şi eu îl urăsc pe dumnezeu...( urlă) şi eu îl urăsc pe dumnezeu!!! ( către Tineri) spuneţi- i şi voi...
Tinerii( în cor, ochi în ochi, gură în gură): îl urăsc pe dumnezeu!!!
Dumnezeu: mai tare, mai tare! Să audă Tătânul, să audă Apeiron... să audă şi să vadă ce a făcut din plictiseala lui... haideţi, să ne revoltăm!!! ( se adresează publicului) spuneţi- o şi voi...haideţi, să vă aud...
( se vor ridica din sală în picioare, trei Actori – Spectatori şi vor începe să urle....
Scopul este de a- i face, prin acest mijloc extrem, chiar şi pe spectatori să intre în acest joc...)
Actorii – Spectatori( în cor): îl urăsc pe dumnezeu!!!
Dumnezeu: mai tare!
Actorii – Spectatori( în cor): îl urăsc pe dumnezeu!!!
Dumnezeu: da... ce bine mă simt...acum mă simt mult mai bine... aveam nevoie de asta...nu v- aţi eliberat de tot răul şi stresul, ha? Nu vă este mai bine?...
Un Actor – Spectator: domnule dumnezeu, sunteţi cel mai tare dumnezeu!
Dumnezeu: haha... nu trebuie să vă fie frică de dumnezeu... pentru că el vă iubeşte, acceptă orice... la asta este cel mai bun... să înghită orice...
Tânărul( neclintit): dar dacă totul este doar o împuţită de propagandă....?...
Dumnezeu( se aşează lângă Tânăr): sceptic, dar cu atât mai mult te apreciez.... scepticismul este sarea... el dă gustul stilului unui om... şi de ce crezi tu că aş face propagandă, puştiule? Ţi se pare că mă prefac, ţi se pare că vreau să vă fac să priviţi lucrurile doar din perspectiva frumosului ?( urlă) ha, asta ţi se pare? Atunci eşti un orb şi un surd, cu tot cu scepticismul tău... tu nu vezi că eu asta încerc să fac... să vă vindec de mine, să vă descărcaţi de mine... să mă descarc eu însumi de mine, să fiţi şi voi liberi, să fiu şi eu liber... să fim prieteni...
Tânărul( ironic): bravo, aveţi stil domne... aveţi stil... un dumnezeu foarte versat... da, proştii vor înghiţi toate căcaturile astea... dar eu nu...
Dumnezeu( continuă de parcă nici nu l- a auzit pe Tânăr vorbind): nu vezi că asta încerc să fac? O terapie... pentru voi dar şi pentru mine...
Tânărul: uşor, uşor..., nu vă enervaţi... credeam că dumnezeu nu se enervează...
Dumnezeu( oratoric): doamneleor şi domnilor, în premieră şi în exclusivitate... acest puşti a reuşit să îl enerveze pe dumnezeu...hahah...( solemn) dar.. tu ce vrei , puştiule, vrei să fii tu dumnezeu?
Tânărul(sec): nu, vreau să vă recunoaşteţi greşeala de a crea omul...
Dumnezeu( râde a disperare): haha... greşeala... bine, mi- o recunosc... e de ajuns?
Tânărul( neclintit): nu, nu este de ajuns...
Dumnezeu: ce mai vrei?
Tânărul( profil dur): vreau să demisionaţi... iar apoi vreau să fiţi executat, domnule dumnezeu...să fiţi executat în faţa tuturor...( sarcastic) ideilor de oameni... şi cu capul dumneavoastră să joace copiii fotbal...
Dumnezeu: da? Bine... şi ce o să se rezolve, spune- mi care- i partea bună dacă mor eu?
Tânărul: nu înţelegeţi, dacă muriţi dumneavoastră... murim şi noi....murim şi noi ideile...
Dumnezeu( rage dar fără putere): şi ce dacă.... a?
Tânărul:hehe... domnule dumnezeu..., nu aţi ascultat The doors......( pe coloana sonoră a trupei The doors se observă piesa „the end”...)...
Dumnezeu( rânjeşte): sfârşitul, tu vrei sfârşitul...
Tânăra( vorbeşte parcă moartă în ochii Tânărului): parcă mă iubeai, de ce să vrei sfârşitul..?
Bătrâna(ca pentru sine): de ce să doreşti tinere sfârşitul?
Bătrânul( acelaşi joc): da, nu are rost... nu are... nu are...
Dumnezeu: da, nu are rost, pentru că odată ce va fi sfârşitul, se va declanşa iar începutul... sfârşitul declanşează prin însuşi sfârşitu- i, începutul... ( face ochiul cu ochiul) astea sunt nişte versuri de- ale lui aldea...
Tânărul( serios, sec): vreau începutul...
Dumnezeu: vrei să fie din nou începutul, dar tu nu o să- l trăieşti... pentru că tu sfârşeşti odată cu sfârşitil... ce este aşa greu...?
Tânăra( aceeaşi transă): credeam că mă iubeşti...
Tânărul: te iubesc... dacă ne putem iubi vii nu văd de ce nu am putea- o face şi morţi...nu?
Tânăra(radiază a fericire şi tristeţe totodată): da....

( tăcere. Transă la cei doi Tineri.
Bătrânii sunt obsedaţi de dumnezeu, îl privesc cu toţi ochii..)

Dumnezeu( se plimbă nervos, chiar deprimat... vorbeşte ca de unul singur): eu sunt dumnezeu, nu pot fi mişcat de gândurile ţicnite ale unui puşti teribilist cioranian....
Eu sunt dumnezeu, îl pot zdrobi sub pleoapă ca pe o imagine... îl pot distruge doar cu gândul... şi aş şi face- o dacă nu m- aş gândi la faptul că sunt milioane de puşti ca el... milioane de idei de oameni gândesc aşa... şi culmea e că ... ei mă interesează cel mai mult...
Tânărul: experimente, asta faceţi pe noi, domnule dumnezeu, vă credeţi mare savant, ei bine, eu nu sunt un cobai, eu nu sunt un cobai să faceţi experimente pe mine...( aceste vorbe ale Tânărului se vor repeta tot timpul în care dumnezeu va vorbi de unul singur... aceste vorbe vor fi coloana sonoră a monologului lui dumnezeu...)
Dumnezeu( clar, nu- l aude pe Tânăr): ce dezorientat sunt, sunt foarte dezorientat şi se face târziu... şi simt... că o iau razna... mie, dumnezeu, mi s- a făcut târziu, cum bine spunea nichita stănescu....macedoneni, ni s- a făcut târziu şi orbul stelelor ne latră...
Orbul stelelor... orbul stelelor... dar ce caut eu aici...? şi cât este ceasul....da... îmi aduc aminte... în liceu... fata colecţiona pietricele...da, am învăţat- o să fumeze, să chiulească... fata nu ştia prea multe...heheh... eram ca tânărul acesta... eram rău, rebel, dar asta se întâmpla demult... fata frumoasă nu ştiu ce a mai făcut... nu ştiu de câte ori a murit... eu eram dumnezeu, ea era doar o idee... eu eram geniul, iar ea o problemă... cum bine spunea eminescu... toţi au trecut prin mine... genii sau neghiobi...
O iau razna... mi- au fugit îngerii din împărăţie... când pe dumnezeu îl părăsesc îngerii e de rău....şi pentru ce, pentru ce, a?( rage) dar ştiţi ceva? Sunteţi ai mei... sunteţi toţi ai mei şi nu am să vă dau cu împrumut nicicui....( şopteşte) dar ce am de ţip...?
Noaptea am insomnii, mă sufoc... îmi simt nările astupate cu sicrie şi cruci... dimineaşa îmi pute gura a cimitir... mă mişc de parcă aş fi o maşinărie ruginită....
Îmi cade părul...şi... uneori îmi vine să plâng... dar mă aleg cu râsul, mă aleg cu râsul.... hahaha...parcă sunt bântuit... dumnezeu posedat de demonul numit omul.... dar şi ce dacă... şi ce dacă...? omul nu există pentru mine decât în calitate de eu... toată lumea îmi este sinea... da... asta sunteţi pentru mine, euri tâmpite, bune de nimic....euri tâmpite....euri tâmpite.... v- am dat raţiune şi libertatea de a gândi... iar voi aţi păcătuit prin simplul fapt de a dori cunoaştere.... de ce aţi vrut să vă depăşiţi condiţia, euri tâmpite...?
Până acum credeam că eu sunt doctorul iar voi bolnavii.... dar voi nu sunteţi nimic altceva decât muribunzii... iar eu sunt moartea voastră clinică....
( tăcere scurtă) până acum controlam totul...sau cel puţin până acum...şi mai ales de când cu progresul, controlam totul pe calculator... omul era un fel de joc în reţea pe care- l jucam cu sfinţii... dar marele hacker s- a dovedit a fi învins de propria- i idee...omul...căcatul de om... căcatul ăsta cu ochi frumoşi...
Vai de mine... delirez.... transpir şi delirez...şi aş fuma o ţigară, dar nu am... cât o fi ceasul...? îmi dau seama că totul este doar o problemă de sistem şi de structură... dar... cine este vinovat...?eu în niciun caz... cine atunci? Cerul? Dacă este aşa... îi voi lua scalpul imediat, chiar acum.... ( posedat)... da, totul este o boală cosmică, o iluzie optică a ochiului cosmic.... ce dracu spun...? oricum, omul va fi mereu bolnav de dumnezeu şi dumnezeu va fi mereu bolnav de dumnezeu...pentru că dumnezeu există numai şi numai datorită omuli...ce ştie păiatra să se întrebe, ce ştie vaca să se întrebe ...ha?... dumnezeu şi omul... etape ale bolii cosmice, o boală incurabilă... cerul şi pământul sunt spitalele... doctore, ce este în neregulă cu mine...? doctore, o să mor.....cât este ceasul.... dar ce dracu caut eu aici.... unde dumnezeu mă aflu...( râde angoasat) unde dumnezeu mă aflu ?unde dumnezeu mă aflu....hahahha....
Bătrâna: la fiica mea, în america...
Bătrânul: în tramvai, aveţi răbdare, ajungem imediat la cimitirul bellu....
Dumnezeu( agitat): cimitirul bellu?
Tânărul: ne aflăm cu toţii la psihiatrie...
Tânăra: suntem în parc... e o zi frumoasă azi...
Dumnezeu( îşi ia capul în mâini): linişte, nu mai suport... pe rând, pe rând... spuneţi- mi unde mă aflu... eu trebuie să... eu sunt dumnezeu, sunt ocupat, sunt un om ocupat.... aveam o întâlnire importantă cu miniştrii sistemului divin... aici trebuie să fie Palatul Divin.... eu aveam o întâlnire... să nu- mi spuneţia ltceva... cât este ceasul?
Bătrâna: este trecut de trei... dar nicio problemă...fiica mea din america vă va face bine... e specialist... chiar aici după uşa neagră....
Dumnezeu: oho... america... e bine... acolo mi se spune simplu.... god....
Bătrânul: oho, america, e bine în america... nu ştiţi şi vorba aceea....în america? E bine în america, mi- a plecat şi fiul, mi- a plecat şi fiica...dar aveţi răbdare, cu răbdare transformi zahărul în sare... era o vorbă...hehe...e adevărat că în ultima vreme tramvaiele merg foarte prost... dar asta este... ajungem imediat la bellu....
Dumnezeu( dezorientat, străin de ceea ce se vorbeşte): america? Tramvai? Cimitirul bellu? Ce tot vorbesc oamenii ăştia?... eu de fapt... aveam o întâlnire... trebuia să înceapă la trei... aici trebuie să fie Palatul Divin unde se ţin întâlnirile între dumnezeu şi miniştrii divinităţii... între dumnezeu şi sfinţi...
Tânărul( cal, îngropat în ochii iubitei lui): nu vedeţi ce scrie deasupra uşii negre? Scrie PSIHIATRIE..( ironic)ha, dumnezeu la psihiatrie,.... asta să însemne că aţi luat- o razna, domnule dumnezeu?
Dumnezeu: dar cum...?... eu nu trebuia să fiu aici...
Tânărul( aceeaşi atitudine): atunci de ce sunteţi aici?
Dumnezeu: nu ştiu, picioarele m- au adus aici fără voia mea, fără cunoştinţa mea... eu aveam o întâlnire... să decid ce se va întâmpla cu lumea asta...să decid dacă va avea loc un... al treilea război mondial, de exemplu...
Tânărul( aceeaşi atitudine): dar aţi ajuns la psihiatrie...au şi picioarele raţiunea lor, domnule dumnezeu, un lucru este clar... aveţi probleme... subconştientul le- a dictat picioarelor să vă aducă aici...
Dumnezeu: dar voi ce căutaţi aici?
Tânărul( zâmbet rece): şi noi avem subconştient, domnnule, dar mie îmi place să dau vina pe dumnezeu...
Dumnezeu: eu aveam o întâlnire importantă...
Tânărul: aveaţi, bine zis... aveaţi...
Dumnezeu: eu nu am nevoie de psihiatru, eu nu sunt nebun... sunt un dumnezeu perfect lucid, perfect normal....
Tânărul: tocmai de- aia... dar domne... staţi liniştit... putem şti cu adevărat dacă suntem nebuni sau nu?
Dumnezeu: eu pot, pentru că sunt dumnezeu.... eu pot Tot...
Tânărul: da.... puteţi tot... dar nu faceţi nimic...
Dumnezeu: iar reuşeşti să mă enervezi, puştiule....
Tânărul: putem şti ce e nebun sau ce nu e nebun?
Bătrâna: noi nu putem, dar fiica mea din america poate... chiar aici...după uşa neagră....
Bătrânul: nu putem şti nimic, acesta este argumentul irefutabil la faptul că ştim tot....
Tânăra: putem şti dacă mă iubeşti, nichita?
Tânărul: te iubesc, nichita...
( reamintesc faptul că cei doi Tineri stau ochi în ochi, clipind foarte rar, detaliu foarte important pentru natura şi personalitatea personajelor....)
Dumnezeu: putem şti noi că tu o iubeşti..?..
Tânărul: nu , nu puteţi şti... dar ea poate....
Dumnezeu: da...
( iese Bătrâna care a intrat la începutul piesei, în cabinetul de psihiatrie...
Se aude vocea groasă de bărbat:”următorul!”)...

Dumnezeu: cine este următorul?
Bătrâna: eu.
Bătrânul: apoi eu...
Tânărul: apoi noi...
Tânăra: da, apoi noi...
Dumnezeu: se pare că mai am ceva de aşteptat, mai am ceva, am... am...
Bătrânul: răbdare, domnule dumnezeu, aşa este... în ultima vreme merg cam prost tramvaiele...dar răbdare...cu răbdare transformi zahărul în sare....
Dumnezeu: da, răbdare... eu, dumnezeu, pot avea răbdare... asta mă ţine în viaţă... răbdarea, răbdare.... răbdare....

( Bătrâna se ridică şi intră în cabinetul de psihiatrie;
Bătrânul îşi continuă obsesia cu bastonul;
Cei doi Tineri se privesc în continuare în ochi, îngropaţi unul în altul....
Dumnezeu se aşează între Bătrân şi cei doi Tineri....)

Dumnezeu: bună ziua, eu sunt dumnezeu... mă cunoaşteţi...?..( nimeni nu îl ascultă) păreţi foarte tăcuţi....( veselie tristă... veseli care întristează)... şi dumneavoastră tot aici aşteptaţi..?.. hahah... şi eu... şi eu.... dar aveţi răbdare... să avem răbdare...
Să avem răbdare..


---------------- CORTINA---------------